Parcurgerea traseelor de cățărare tradițională sau de aventură
capitolului
Exigențele cățărării tradiționale sunt mult mai complexe decât cele ale escaladei sportive, în care traseele sunt deja echipate cu protecții permanente solide și ușor de asigurat, care trasează ruta de urmat.
Înainte de a te angaja într-o ascensiune „de aventură” sau în stil tradițional, este necesar să determini linia pe care te vei cățăra și să obții toate informațiile posibile despre aceasta, apoi, în funcție de particularitățile traseului ales, trebuie să faci o alegere judicioasă a echipamentului necesar pentru ascensiune: corzi, protecții, bucle de asigurare, materiale pentru amenajarea regrupărilor și a ancorelor de rapel.
În timp ce te cațări, ai nevoie să descoperi posibilitățile de asigurare, iar pentru aceasta trebuie să fii capabil să distingi fisurile care au forme, direcții și dimensiuni adecvate acestui scop și să apreciezi cât de solidă este stânca.
Pentru a monta asigurări de încredere, este necesar să poți anticipa mărimile și direcțiile forțele care pot apărea în sistemul de asigurare, trebuie să știi ce modele și dimensiuni de protecții poți să folosești în condițiile respective și cum să le montezi corect. De asemenea, trebuie să stabilești cel mai convenabil traseu al corzilor și în funcție de acesta să alegi lungimile optime ale buclelor de asigurare.
În traseele de mai multe lungimi de coardă ai nevoie să știi cum să construiești ancore de regrupare sigure, care să reziste tuturor solicitărilor posibile, iar la terminarea ascensiunii, echipa trebuie să fie capabilă să coboare prin mijloace proprii înapoi la baza traseului.
Indiferent la care capăt al corzii te afli, pe parcursul cățărării este necesar să evaluezi riscurile în mod obiectiv și să-ți asumi pe deplin responsabilitatea pentru deciziile luate. Pentru aceasta, trebuie să prevezi efectele acțiunilor tale și să iei toate măsurile necesare pentru ca niciun eveniment, oricât de improbabil ar fi el, să nu aibă consecințe grave pentru tine și/sau pentru coechipierul tău.
Pregătirea ascensiunii
Pentru a te hotărî să te cațări pe un anumit traseu, ai nevoie de foarte puțin: provocarea unei linii logice pe care ai văzut-o pe un perete de stâncă, o fotografie care te-a făcut să visezi, recomandarea unui prieten, descrierea pe care ai citit-o într-un ghid... După ce ți-ai ales obiectivul, trebuie să parcurgi o etapă foarte importantă: pregătirea pentru ascensiune.
Obținerea informațiilor necesare
Pentru început, ai nevoie să aduni informații despre accesul la peretele respectiv: puncte de pornire, poteci existente, anumite elemente de pe teren care pot facilita orientarea, eventuale marcaje - oficiale (cu semne vopsite) sau neoficiale, cu diferite semne sau cu „momâi” (mici grămezi ordonate de pietre, construite pentru a marca poteca).
Aceste informații influențează și alegerea echipamentului necesar pentru acces. Vei folosi bocanci pe care pot fi montați colțarii pentru traversarea unui ghețar sau pentru urcarea unui vâlcel înzăpezit sau doar pantofi de sport pentru mersul pe potecă? Echipamentul trebuie cărat într-un rucsac sau vei lega corzile în spate și vei duce „fiarele” pe ham? Este nevoie de asigurare pe anumite porțiuni abrupte sau accesul este doar o plimbare pe o potecă prin pădure?
Orientarea peretelui îți va da indicii despre intervalele cu umbră sau cu soare pe care le vei avea peste zi (și implicit despre temperaturi), în funcție de care vei alege ce fel de îmbrăcăminte vei folosi în traseu (amintește-ți să verifici și prognoza meteo pentru ziua ascensiunii!).
Următorul pas este să afli detalii despre intrarea în traseu (repere ușor de identificat, eventuale semne sau inscripții, forme de relief evidente ale stâncii etc.) și despre linia traseului pe care vrei să te cațări (lungimea, dificultatea, direcția generală, informații despre fiecare lungime de coardă, pozițiile de regrupare, eventual informații despre protecțiile necesare etc.). Pentru documentare, poți folosi orice sursă: topo-uri cu descrieri și schițe, relatări ale altor cățărători, fotografii, site-uri de pe Internet, articole din reviste etc. (Desigur, dacă vrei să faci o ascensiune „la vedere”, trebuie să eviți informațiile „interzise”, cum ar fi filmele și povestirile despre mișcări și protecții ale celor care au urcat traseul!).
Alte informații esențiale pe care trebuie să le aduni înainte de a începe cățărarea sunt cele legate de coborârea de la sfârșitul ascensiunii (descrierea potecii de retragere, linii de rapel echipate etc.) și de posibilitățile pentru o eventuală retragere forțată din traseu (elemente care pot fi folosite ca ancore de rapel, trasee din apropiere care sunt echipate cu protecții fixe, brâne pe care poți traversa etc.).
Linia traseului
În mod ideal, traseele în care te poți asigura exclusiv cu protecții mobile sau naturale nu sunt marcate în niciun fel pe teren, ceea ce înseamnă că pe parcurs nu vei întâlni urmele altor ascensiuni care să-ți ofere indicii în privința direcțiilor de înaintare. Prin urmare, în alegerea liniei va trebui să folosești de multe ori același tip de judecată ca pentru o ascensiune în premieră, chiar dacă traseul a mai fost urcat și de alți cățărători.
Din această cauză, chiar dacă te-ai documentat temeinic în această privință, este necesar ca înainte de ascensiune să faci o recunoaștere vizuală a traseului. Caută o poziție din care se vede cât mai mult din peretele respectiv și încearcă să determini linia generală pe care te vei cățăra, fie identificând pasajele despre care ai obținut deja informații în faza de documentare, fie căutând succesiunile logice de elemente care să-ți ofere posibilități atât pentru montarea protecțiilor, cât și pentru înaintare (sisteme de fisuri mai mult sau mai puțin continue, diedre, fețe cu alveole etc.).
În continuare, vei studia linia aleasă pentru a obține cât mai multe detalii despre pasajele de cățărare și despre posibilitățile de asigurare. În această etapă (în care un binoclu s-ar putea dovedi foarte util), trebuie să descoperi variantele posibile ale traseului, eventualele traversări, discontinuitățile sistemelor de fisuri, pozițiile cele mai bune pentru montarea protecțiilor și pentru odihnă sau porțiunile care nu oferă posibilități de asigurare (run-out). De asemenea, trebuie să încerci să găsești orice amănunte folositoare pe care s-ar putea să-ți fie imposibil să le vezi din traseu, în timpul cățărării (de exemplu, posibilități de asigurare aflate „după colț”, eventuale prize ascunse sau pasajul care face legătura dintre două fisuri depărtate).
Chiar și în traseele „hibride“, în care pe alocuri există protecții fixe care trasează într-o oarecare măsură parcursul de urmat, trebuie să fii atent la posibilele continuări mai puțin evidente ale traseului: traversări, bifurcații de variante înșelătoare, pasaje ascunse privirii, intersecții cu alte trasee etc.
Tot acum, trebuie să identifici eventualele pericole obiective cu care te-ai putea confrunta pe linia aleasă (zone în care stânca pare friabilă, bolovani care ar putea fi instabili etc.) și să găsești modalități pentru evitarea acestora sau pentru diminuarea pericolului (de exemplu, devierea traseului pentru a ocoli o porțiune friabilă sau scurtarea unei lungimi de coardă pentru ca regruparea să fie făcută la adăpostul unei surplombe, unde cățărătorii să nu fie expuși căderilor de pietre).
Pentru traseele de mai multe lungimi de coardă, toate informațiile despre traseu și eventual despre acces și retragere pot fi marcate pe o schiță sau pe o fotografie a peretelui, pe care o poți folosi pentru orientare în timpul ascensiunii. De asemenea, poți păstra în aparatul de fotografiat sau în telefon o fotografie a paginii cu traseul din topo-ul tipărit și/sau una a peretelui (pe care o poți face în faza de identificare a liniei). Aceste fotografii, mărite cu ajutorul funcției zoom, te pot ajuta să identifici anumite detalii ale traseului pe parcursul ascensiunii.
Informațiile despre traseu pe care le-ai obținut în faza de pregătire te vor ajuta să apreciezi și durata probabilă a ascensiunii. Pentru a evita situațiile neplăcute sau periculoase (retragere pe întuneric, blocarea în traseu peste noapte etc.), în această privință trebuie să fii cât mai obiectiv și să iei în considerare atât durata prognozată a cățărării propriu-zise, cât și timpul necesar pentru accesul la traseu și pentru coborârea de la terminarea ascensiunii, la care trebuie să adaugi și o rezervă de timp rezonabilă, pentru cazul în care ceva nu merge cum trebuie. În funcție de acestea, vei stabili și cantitățile de apă și de mâncare pe care echipa le va căra în traseu.
Cu toate că informațiile despre traseu sunt foarte importante pentru planificarea ascensiunii, trebuie să eviți ca pe baza lor să-ți faci un plan prea rigid, pe care să încerci să-l aplici cu orice preț. Pe parcursul cățărării vei avea nevoie să rămâi flexibil în privința variantelor posibile și să te adaptezi oricăror elemente noi care ar putea surveni: porțiuni ale traseului pe care nu le-ai observat de la sol, informații eronate din topo-uri, observații pe care le-ai interpretat greșit etc.
Alegerea echipamentului necesar
După ce ai studiat linia traseului, în funcție de caracteristicile observate, vei stabili sistemul de asigurare necesar - coardă simplă sau semicorzi - și lungimile corzilor pe care le vei folosi, tipul, numărul și mărimile protecțiilor de care ai nevoie pentru asigurări și pentru ancorele de regrupare, numărul de bucle de asigurare și lungimile lor și restul echipamentului de care vei avea nevoie pentru ascensiune. Acest proces este detaliat în capitolul Echipament
Înainte de a începe ascensiunea, asigură-te că echipa dispune de tot echipamentul necesar! Stabilește împreună cu ceilalți parteneri ce anume trebuie să aducă fiecare, iar dacă anumite piese de echipament nu sunt disponibile, încearcă să le împrumuți sau să le cumperi. Nu intra nepregătit în traseu în ideea că „mă descurc și așa”! De multe ori, aceasta este o rețetă sigură pentru eșec.
În faza de pregătire a echipamentului, inspectează cu atenție toate componentele critice ale sistemului de asigurare pe care îl vei folosi (corzile, carabinierele, buclele, hamurile, dispozitivele de asigurare, protecțiile mobile etc.) și dacă descoperi deteriorări sau semne de uzura excesivă a unora dintre elemente, înlocuiește-le.
Echipa de coardă
În final, după obținerea tuturor informațiilor posibile despre traseu și despre echipamentul necesar, trebuie să te asiguri că echipa de coardă are capacitatea de a se confrunta cu dificultățile ascensiunii. Pentru aceasta, este necesară o evaluare obiectivă a nivelului de pregătire tehnică, fizică și mentală a cățărătorilor, pentru a aprecia dacă acesta este suficient pentru ascensiune și dacă fiecare dintre ei este capabil să-și asume riscurile pe care le presupune parcurgerea liniei respective.
În mod ideal, partenerii de coardă ar trebui să aibă experiență similară în cățărarea pe trasee cu dificultatea și lungimea celui intenționat și pe tipul respectiv de stâncă, să fie competenți în folosirea echipamentului și a sistemelor utilizate și să aibă niveluri de motivație apropiate, astfel încât să se poată baza unul pe altul în rezolvarea oricăror probleme care ar putea apărea pe parcurs. De asemenea, pentru că fiecare cățărător are și puncte mai tari și puncte mai slabe, este de preferat ca aptitudinile membrilor echipei să se completeze reciproc, astfel încât acela dintre ei care stăpânește cel mai bine anumite tehnici de cățărare să poată prelua conducerea atunci când acestea se dovedesc necesare.
Dacă abilitățile tuturor cățărătorilor sunt în concordanță cu dificultățile prognozate ale traseului, echipa poate decide să înceapă ascensiunea. Dacă cel puțin unul dintre coechipieri nu corespunde cerințelor traseului, parteneriatul are toate șansele să fie disfuncțional, ceea ce poate pune în pericol nu doar succesul ascensiunii, ci și pe participanți. În acest caz, ai de ales între amânarea proiectului actual și orientarea către un traseu mai potrivit cu nivelul de coeziune și de competență al echipei de coardă sau (dacă omul-problemă nu ești chiar tu...) să cauți un alt partener care să se potrivească mai bine cu nivelul ascensiunii.
Montarea asigurărilor
Elementul definitoriu al cățărării tradiționale este faptul că fiecare cap de coardă trebuie să-și monteze el însuși toate asigurările de care are nevoie pe măsură ce înaintează, folosind echipamentul pe care îl are asupra lui.
Termenul „asigurare” se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.
Montarea unei asigurări presupune patru etape distincte: 1) aprecierea necesității și/sau oportunității asigurării în împrejurările date, 2) alegerea amplasamentului, 3) montarea protecției și 4) prinderea corzii de asigurare de protecția montată, folosind o carabinieră sau o extensie de lungime adecvată.
1. Cât de necesară este o asigurare pentru pasajul următor?
Asigurările au rolul de a limita consecințele căderilor în coardă și sunt amplasate de obicei înaintea pasajelor mai dificile, în care este mai probabil să cazi, însă atunci când parcurgi un traseu de cățărare tradițională, ai libertatea de a-ți monta asigurările oriunde consideri că este necesar, astfel încât să micșorezi riscurile la care te expui până la un nivel pe care îl consideri acceptabil. Acest nivel diferă de la un cățărător la altul, pentru că deciziile luate în această privință sunt influențate de mulți factori personali: „kilometrajul” pe trasee și pe tipuri de rocă similare, experiența în confruntarea cu riscuri comparabile ca natură și mărime cu cele prezente, nivelul tehnic, capacitățile fizice și mentale etc..
Totuși, trebuie să montezi asigurări la distanțe rezonabile pe tot parcursul ascensiunii chiar și atunci când cățărarea ți se pare ușoară și nu simți nevoia de protecție, atât pentru a menține factorul de cădere (și implicit forțele dinamice potențiale) la un nivel cât mai scăzut, cât și pentru a preveni situațiile periculoase (oricând ți se poate rupe o priză, îți poate aluneca un picior sau poți ajunge la un pasaj dificil în care lipsesc posibilitățile de asigurare).
Pentru a aprecia nevoia de asigurare într-o anumită poziție, trebuie să analizezi cât mai obiectiv caracteristicile și dificultatea pasajului pe care urmează să te cațări, să determini riscurile cu care te confrunți și să stabilești dacă ai capacitatea de a ți le asuma așa cum se prezintă sau dacă ai nevoie să le reduci prin montarea unei noi asigurări.
În acest sens, trebuie să-ți pui câteva întrebări, ale căror răspunsuri îți vor da indicii despre nivelul de protecție de care ai nevoie pentru continuarea cățărării:
- Cât de lungă ar putea fi o cădere din pasajul imediat următor?
Trebuie să apreciezi atât distanța parcursă de la ultima asigurare, cât și distanța până la următoarea posibilitate de asigurare previzibilă, în cazul în care ai cădea înainte de a reuși să te asiguri. - Cât de grave ar putea fi consecințele unei căderi?
Ai nevoie să determini traiectoria pe care ai cădea și să-ți dai seama dacă pe parcurs există obstacole de care te-ai putea lovi: pendulezi către un diedru, cazi „curat” în surplombă, aluneci la vale pe o față înclinată sau te rostogolești de pe o treaptă pe alta, pe un perete întrerupt de brâne și praguri? - Cât de probabilă ar fi o cădere?
Trebuie să „citești” dificultatea pasajului următor și să o compari cu nivelul tău fizic și tehnic în cățărare pentru a aprecia cât de capabil ești să-l parcurgi.
În funcție de concluziile acestor observații (dar și de felul în care „simți” pasajul...), va trebui să descoperi posibilitățile de montare a protecțiilor pe care ți le oferă stânca din apropiere și să folosești în mod optim echipamentul de care dispui pentru a construi asigurarea necesară (dacă este cazul...).
Uneori, este posibil să întâlnești situații în care, indiferent de măsurile pe care le-ai putea lua, riscurile să ți se pară inacceptabile. În acest caz, amintește-ți că întotdeauna există și opțiunea de a te retrage din traseu!
2. Alegerea amplasamentului unei protecții mobile
Odată ce ai stabilit că ai nevoie de o asigurare pentru un anumit pasaj, trebuie să alegi un amplasament cât mai bun pentru protecția respectivă, iar pentru aceasta trebuie să cauți fisuri care să respecte următoarele condiții:
- Stâncă solidă, astfel încât forțele mari pe care le transmit protecțiile asupra pereților fisurii să nu producă spargerea sau sfărâmarea rocii sau dislocarea unei laturi a fisurii (care s-ar putea produce de exemplu, în cazul montării unei protecții în spatele unei lespezi detașate de restul stâncii).
- Pereții fisurii alese trebuie să fie uscați și curați, fără pământ, licheni, diverse depuneri minerale sau gheață, care ar putea compromite rezistența sau stabilitatea protecției.
- Forma și dimensiunea fisurii pe care intenționezi să o folosești trebuie să fie adecvate pentru tipul și mărimea protecțiilor pe care le ai asupra ta (o fisură cu pereții paraleli și netezi nu-ți este de niciun folos dacă pe ham mai ai doar câteva nuci, dar poate fi ideală dacă ai un friend de mărimea potrivită).
- Orientarea fisurii trebuie să permită montarea protecției astfel încât aceasta să aibă rezistența maximă pe direcția în care este cel mai probabil să fie solicitată.
Pentru a respecta toate cerințele de mai sus, este necesar să poți verifica vizual toate etapele procesului de identificare a amplasamentului și de montare și asigurare a protecției!
O protecție al cărei amplasament nu poate fi inspectat este nesigură, iar o asemenea asigurare este practic inutilă, pentru că atunci când te vei cățăra deasupra ei fără să fii convins că este capabilă să oprească o cădere, va trebui să te comporți ca și cum asigurarea respectivă nu ar exista.
Pentru început, trebuie să verifici calitatea stâncii din jurul fisurii, asigurându-te că nu există bolovani sau lespezi pe care protecția le-ar putea disloca.
La prima vedere, s-ar părea că friend-ul din fotografia din stânga este montat corect,
dar imaginea de ansamblu arată că una dintre fețele fisurii este o lespede instabilă,
care este înțepenită într-o fisură mai largă
În continuare, trebuie să analizezi forma fisurii, încercând să identifici zonele în care ai putea monta protecțiile disponibile: îngustări vizibile, în care s-ar putea potrivi protecții pasive sau zone cu pereți (aproape) paraleli între care ai putea să montezi protecții active sau came.
Pentru porțiunile cele mai promițătoare, trebuie să verifici pereții fisurii, ale căror suprafețe trebuie să fie curate, uscate și lipsite de „defecte” (fisuri, depuneri sfărâmicioase, rocă dezagregată etc.). Pentru această verificare este bine să folosești și degetele, cu care poți simți cât de curate sunt suprafețele, variațiile subtile ale secțiunii sau relieful pereților fisurii.
3. Montarea corectă a protecțiilor mobile
Odată ce ai descoperit amplasamentul care îndeplinește toate condițiile necesare, urmează montarea propriu-zisă a protecției. În funcție de caracteristicile fisurii, vei alege tipul și mărimea protecției adecvate, pe care o vei poziționa încercând să exploatezi cât mai bine relieful fisurii.
În timpul cățărării, dacă trebuie să montezi o protecție dintr-o poziție dificilă, fiecare încercare nereușită de a găsi modelul potrivit și mărimea necesară pentru fisura respectivă îți va risipi energia și îți va crește exponențial șansele de a cădea înainte de a reuși să asiguri.
Chiar dacă ai o poziție comodă, care îți permite să încerci mai multe modele și mărimi de protecții până când o găsești pe cea bună, întârzierile datorate ezitărilor tale pot prelungi foarte mult durata ascensiunii.
Din această cauză, pentru a reduce numărul de încercări pentru găsirea protecției adecvate, trebuie să știi exact ce protecții pot fi folosite pentru diferitele forme și dimensiuni de fisuri.
Pentru aceasta, trebuie să faci asocieri între forma și dimensiunea fisurii (pe care le poți aprecia fie vizual, fie tactil, în funcție de felul în care îți intră degetele sau mâna în fisură) și tipul, mărimea, forma și/sau culoarea protecției care poate fi montată în locul respectiv.
De exemplu, „dacă degetele intră în fisură până la a doua articulație și fisura se îngustează în jos, folosesc nuca albastră, numărul 8” sau „dacă pot să fac o cheie de palmă între pereții paraleli ai fisurii, folosesc friend-ul #2, care este cel galben”.
Fixarea în memorie a acestor asocieri necesită exercițiu, dar în final poți ajunge să ai nevoie doar de o privire sau de o cheie în fisură, după care să apuci fără ezitare de pe ham exact protecția cea mai potrivită pentru fisura respectivă.
Și în această etapă este important să privești cu atenție în interiorul fisurii, pentru a găsi locul în care protecția va avea contactul optim cu pereții acesteia. Trebuie să identifici denivelările subtile al pereților - adâncituri, proeminențe, ondulări ale suprafețelor etc. - pe care să le folosești pentru a obține stabilitatea protecției respective. (De exemplu, vei încerca să plasezi un friend astfel ca o pereche de came să se așeze în ușoara concavitate pe care ai observat-o pe un perete al fisurii, vei poziționa o nucă în spatele unei muchii aflate pe o față a fisurii, în așa fel încât aceasta să prevină smulgerea ei în afară sau vei alege să montezi un hex în zona în care fisura se îngustează aproape imperceptibil, oferind un reazem pentru favorizarea efectului de camă).
Realizarea unor asigurări solide presupune o cunoaștere temeinică a caracteristicilor mecanice și funcționale ale protecțiilor mobile folosite, a domeniilor lor de utilizare și a limitelor acestora, precum și a regulilor de montare corectă specifice fiecărei protecții, care de obicei sunt documentate pe larg de către fabricant în instrucțiunile de folosire care însoțesc produsele comercializate.
Pentru orientarea protecției în direcția corectă, va trebui din nou să privești în jur, pentru a identifica direcția de înaintare, traseul corzii, relieful stâncii, pasajele în care ar fi mai probabil să cazi și alte asemenea indicii care să te ajute să determini direcția în care ar putea acționa forțele produse de o eventuală cădere.
4. Extinderea protecțiilor
Asigurările dintr-un traseu de cățărare tradițională nu funcționează în mod independent, ci trebuie să se integreze în sistemul de asigurare pe care capul de coardă îl construiește pe măsură ce înaintează. Eficiența acestui sistem este periclitată de faptul că posibilitățile de montare a protecțiilor se găsesc frecvent la o oarecare distanță în lateral față de direcția de înaintare, iar dacă traseul corzii ar urma întocmai această dispunere în zig-zag a asigurărilor, schimbările de direcție care ar apărea în dreptul lor ar putea genera solicitări periculoase asupra diferitelor componente. Din această cauză, de cele mai multe ori, protecțiile trebuie să fie extinse cu bucle de lungimi adecvate, astfel încât traseul fiecărei corzi să fie cât mai direct, în scopul eliminării (sau măcar al reducerii) forțelor nedorite din sistem:
- Forțele de frecare dintre coardă și stâncă sau carabiniere, care se adaugă la greutatea corzilor, îngreunând înaintarea capului de coardă sau asigurarea secundului. În plus, frecările amplifică forțele dinamice care acționează asupra cățărătorilor și protecțiilor în cazul unei căderi prin reducerea lungimii active a corzii, producând astfel creșterea factorului de cădere efectiv.
- Forțele orientate în direcții defavorabile, care ar acționa asupra asigurărilor aflate la schimbările de direcție a corzii și care ar putea produce dislocarea protecțiilor. (Atunci când stabilești traseul corzii, trebuie să ții cont de faptul că stabilitatea unei protecții care este poziționată perfect pentru a fi încărcată direct în jos se poate schimba în mod radical atunci când aceasta este solicitată lateral, spre exterior sau în sus).
În cazul în care extinderea protecției nu este posibilă sau nu este indicată (de exemplu în cazul în care creșterea înălțimii de cădere produsă de extensie ar induce pericolul lovirii de un obstacol), capul de coardă poate alege să folosească o buclă scurtă pentru asigurarea pasajului periculos, apoi, după ce montează următoarele asigurări, se poate întoarce să demonteze complet asigurarea respectivă sau să extindă protecția cu o buclă mai lungă, dacă asigurarea i se pare necesară în continuare.
Cel mai frecvent, pentru extinderea protecțiilor se folosesc bucle „express” de 25-30 cm și anouri de 60 cm (sau chiar și mai lungi), echipate cu una sau cu două carabiniere. Tipul și lungimea extensiei se aleg în funcție de condițiile specifice ale fiecărei asigurări, dar ținând cont de configurația întregului sistem de protecție în care se integrează acestea. Astfel, pentru a stabili lungimea buclei de asigurare pentru o anumită protecție, trebuie să identifici poziția ultimei asigurări montate și să anticipezi poziția în care o vei monta pe următoarea (adică să afli de unde vine coarda și încotro se va duce). În continuare, trebuie să apreciezi distanța la care se află protecția pe care trebuie să o extinzi față de linia dreaptă care unește cele două asigurări, iar lungimea buclei va fi aleasă în consecință, astfel încât să elimini eventuala schimbare de direcție a corzii indusă de asigurarea respectivă.
Pentru reducerea forțelor de frecare acolo unde nu pot fi evitate schimbările de direcție ale corzii sau pentru a evita extinderea exagerată a protecțiilor aflate la schimbările bruște de direcție, se pot folosi bucle mai scurte (20~30 cm) echipate cu câte o carabinieră DMM Revolver, care are un scripete încorporat (imaginea alăturată).
Unul dintre cazurile în care ar trebui să fie folosită o asemenea buclă este atunci când secundul nu poate fila chiar de la baza stâncii, iar coarda face un unghi spre exterior în dreptul primei protecții (care trebuie să fie multidirecțională!). În mod evident, în această situație, cu cât bucla de asigurare este mai lungă, cu atât crește pericolul de cădere la sol a capului de coardă.
De asemenea, montarea de bucle cu carabiniere Revolver la ambele capete ale unei traversări ceva mai lungi ajută la micșorarea frecărilor, în condițiile în care nicio extensie de lungime rezonabilă n-ar fi suficientă pentru a compensa schimbarea de direcție a corzii.
În situația din imagine (traseul Incastromania din Valle del Orco, Italia), protecția (1) se află mult în stânga liniei generale a traseului și este extinsă cu un anou de 60 cm, în timp ce protecția (2) este montată chiar pe direcția corzii și este asigurată direct, folosind doar carabiniera acesteia. Ceva mai sus, pentru că fisura merge spre dreapta, am asigurat protecțiile pe cealaltă semicoardă.
Atunci când apreciezi traseul corzii, trebuie să realizezi că evoluezi într-un spațiu tridimensional, în care schimbările de direcție nu apar doar în planul stâncii (stânga-dreapta), ci pot apărea și în planul perpendicular pe aceasta (față-spate), de exemplu la trecerea peste un tavan sau peste o prag orizontal.
Din această cauză, este necesar să extinzi cu o buclă mai lungă atât protecțiile montate sub surplombe sau tavane, cât și pe cele montate imediat după trecerea unui prag, pentru a preveni frecarea corzii de buza surplombei sau pe marginea pragului respectiv.
Pentru extinderea unei protecții care este deja prevăzută cu o carabinieră (de exemplu, un friend sau un hex), poți folosi unul dintre cele câteva anouri echipate cu câte o singură carabinieră pe care este bine să le porți în bandulieră pentru asemenea cazuri (sau pentru asigurarea protecțiilor naturale: clepsidre, copaci etc.). În acest caz, anoul se prinde de carabiniera protecției, iar coarda se asigură în carabiniera anoului.
Dacă preferi să folosești o buclă express, aceasta va fi prinsă sub carabiniera cu care este echipată protecția respectivă, pe partea mai apropiată de stâncă, astfel ca în cazul unei căderi să nu facă pârghie pe aceasta. Deși unii cățărători preferă să recupereze carabiniera protecției, este de preferat ca aceasta să rămână la locul ei, pentru că secundul va avea nevoie de ea pentru a prinde pe ham piesa respectivă după ce o recuperează.
Poziția carabinierelor
Atunci când extinzi o protecție, trebuie să acorzi atenție pozițiilor carabinierelor și să eviți ca acestea să facă pârghie pe stâncă, să se rezeme pe proeminențe care ar putea deschide clapeta, să se înțepenească în fisuri sau să fie întoarse în poziții în care ar putea fi solicitate transversal sau triaxial.
O situație deosebit de periculoasă apare atunci când carabiniera pentru coardă a buclei de asigurare se reazemă pe o suprafață orizontală sau cu înclinație mică a stâncii. Dacă această asigurare ar opri o cădere, coarda cățărătorului ar presa carabiniera pe coarda de dedesubt, pe care ar bloca-o (imaginile de mai jos).
Căderea respectivă ar fi amortizată doar de coarda dintre asigurare și cățărător, deci ar avea factorul 2, chiar dacă s-a produs către sfârșitul lungimii de coardă. Din această cauză, dacă asigurarea este montată imediat deasupra unui prag, este important ca extensia să fie suficient de lungă, astfel încât carabiniera prin care este trecută coarda să atârne liber, în afara pragului. (În acest caz, trebuie să ții cont de faptul că încărcările suportate de asigurarea respectivă vor fi direcționate către marginea pragului și să orientezi protecția în consecință).
Strategii de asigurare pe parcursul cățărării
Montarea asigurărilor necesită atenție și consumă timp și energie, dar aceasta este o componentă importantă a cățărării tradiționale, care constituie - pe lângă problemele pe care le pune depășirea obstacolelor din traseu - o clasă aparte de probleme pe care cățărătorul le are de rezolvat pe parcursul ascensiunii.
Pentru ca elaborarea sistemului de asigurare să consume o proporție cât mai mică din resursele necesare pentru cățărarea propriu-zisă, trebuie să-ți stabilești strategii de asigurare care să țină cont de condițiile specifice întâlnite în traseu:
- Atunci când montezi o asigurare, caută o poziție relaxată, în care să te ții de prize cu mâinile întinse și în care greutatea corpului să fie preluată cât mai mult de picioare.
- Pentru a evita menținerea prelungită a unei poziții statice obositoare pe durata montării asigurării, în timpul operațiunii schimbă mâinile pe prize, astfel încât să montezi protecția cu o mână, apoi să asiguri coarda cu cealaltă mână. De asemenea, poți încerca să schimbi și pozițiile picioarelor, calcând pe prize cu zone diferite ale tălpii (vârful, marginea interioară sau exterioară, călcâiul etc.) pentru a folosi alternativ grupe diferite de mușchi, prevenind astfel oboseala.
- Dacă ai o poziție bună, care-ți permite să acorzi mai mult timp asigurării, încearcă să folosești protecții pasive, care se poziționează mai greu în fisuri, păstrând friend-urile, care se montează ceva mai ușor, pentru situațiile în care trebuie să te miști repede (uneori, câteva secunde pot părea foarte lungi...).
De asemenea, dacă într-o poziție ai de ales între mai multe protecții care se potrivesc la fel de bine, folosește-o pe cea cu domeniu de aplicabilitate mai restrâns, pentru a o păstra pe cea care îți oferă mai multe opțiuni de montare pentru continuarea traseului (de exemplu, dacă într-o fisură poți monta la fel de bine o nucă sau o tricamă, montează nuca, pentru că tricama are mai multe șanse să se potrivească în plasamentele pe care le-ai putea întâlni mai sus). - Profită de poziția „comodă” din care vrei să montezi o protecție pentru a căuta continuarea traseului și pentru a identifica următoarele posibilități de asigurare, apoi verifică ce protecții ți-au mai rămas pe ham. În general, nu ai foarte multe opțiuni de asigurare pentru aceeași dimensiune de fisură, motiv pentru care, atunci când folosești o anumită mărime de protecție, trebuie să apreciezi cât de necesară ar putea fi aceasta în continuare, pe parcursul lungimii de coardă. Nu vrei să „consumi” singura protecție cu care poți asigura pasul cheie aflat mai sus, montând-o într-un loc în care ai putea folosi și altceva.
Dacă trebuie, folosește protecția respectivă, iar după montarea următoarei asigurări - care trebuie să fie foarte solidă ! - poți încerca să te descațări pentru a o recupera. - Pentru creșterea eficienței, protecțiile pe care crezi (sau știi) că le-ai putea monta în următoarele amplasamente pot fi mutate într-o poziție mai accesibilă de pe ham și pot fi echipate deja cu bucle de lungimi adecvate, astfel încât să pierzi cât mai puțin timp cu montarea și asigurarea lor.
- Nu te opri în mijlocul unui pasaj dificil pentru a asigura decât dacă este absolută nevoie. Dacă înainte de secțiunea respectivă există o poziție de odihnă, poți încerca să te cațări și să montezi asigurarea din pas, apoi să te descațări și să te odihnești. După ce ți-ai refăcut forțele, vei putea urca pasajul „dintr-o bucată”, fără să mai fie nevoie să te oprești pe parcurs.
- Deși ai putea să fii tentat să plasezi asigurările cât mai sus, pentru a beneficia de o porțiune de cățărare „în manșă”, cel mai bine este să le montezi undeva între nivelul pieptului și al feței, astfel încât să poți verifica vizual contactul acestora cu pereții fisurii. În plus, aceasta poziționare va reduce efortul necesar pentru ridicarea corzii spre carabiniera de asigurare, iar protecțiile vor putea fi recuperate mai ușor de către secund.
- Ai grijă ca prin montarea protecțiilor să nu ocupi porțiunile de fisură de care ai nevoie pentru cățărare. Uneori vei fi pus în situația să alegi între montarea unei protecții în priza necesară pentru trecerea pasajului și renunțarea la asigurare, pentru că fără priza respectivă cățărarea ar deveni prea dificilă. (De regulă, această problemă se rezolvă prin montarea protecțiilor în urmă, în amplasamentele pe care le-ai folosit deja pentru înaintare, dar dacă nu reușești, situația poate deveni periculoasă. Cântărește bine consecințele înainte de a lua o decizie !).
- După ce asiguri o protecție, verifică parcursul corzii între ultimele asigurări, iar dacă aceasta este agățată pe după diferite obstacole (relieful stâncii, arbuști etc.) elibereaz-o înainte de a te cățăra mai departe, pentru că după depășirea asigurării nu vei mai putea interveni.
Asigurările „speciale”
Asigurările descrise în continuare au anumite caracteristici situaționale foarte importante pentru siguranța cățărătorilor, motiv pentru care trebuie să fie considerate obligatorii (față de asigurările „obișnuite” de pe parcursul lungimii de coardă, a căror oportunitate este la latitudinea capului de coardă).
Asigurarea „de factor”
În mod evident, o cădere cu factor 2 (în care înălțimea de cădere este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate) poate surveni doar la începutul unei noi lungimi, în traseele cu mai multe lungimi de coardă. Pe această porțiune, de la plecarea din regrupare a capului de coardă și până în momentul în care acesta montează prima asigurare, forțele dinamice foarte mari generate prin oprirea unei eventuale căderi a capului de coardă ar fi preluate direct de ancora de regrupare în care este asigurat secundul, fără să existe asigurări intermediare.
Pentru a ieși cât mai repede din această situație periculoasă, în care siguranța întregii echipe ar depinde doar de ancora din regrupare, capul de coardă trebuie să monteze o asigurare solidă cât mai repede după începerea cățărării pe noua lungime (așa-zisa „asigurare de factor”). Această primă asigurare are rolul de a proteja ancora de regrupare și trebuie să fie considerată o parte integrantă a acesteia. Următoarele câteva asigurări vor fi amplasate la distanțe mai mici, în scopul păstrării factorului de cădere potențial la un nivel cât mai redus, astfel încât să se limiteze forțele dinamice care acționează asupra ancorei și asupra protecțiilor în cazul unei căderi.
În cazul folosirii ancorei de regrupare ca asigurare de factor, șocul din coardă produs de o eventuală cădere l-ar proiecta pe secund spre aceasta, ceea ce ar putea produce accidentarea lui prin lovirea de stâncă și/sau pierderea controlului asupra corzii de asigurare. De fapt, este mai bine ca o asemenea cădere să fie preluată direct de punctul principal al ancorei de regrupare prin intermediul auto-asigurării secundului (ceea ce va produce și o oarecare amortizare a șocului), în loc ca încărcarea să fie multiplicată din cauza efectului de scripete favorizat de trecerea corzii prin ancoră.
În situația în care la începutul unei lungimi de coardă nu există posibilități de asigurare, este de preferat ca înainte de a regrupa, capul de coardă să mai urce câțiva metri pe lungimea următoare, până când găsește posibilitatea de a monta o protecție solidă, profitând astfel de un factor de cădere potențial destul de redus (pentru că beneficiază de mai multă coardă desfășurată în sistem). După asigurarea acestei protecții, capul se va descățăra înapoi în poziția de regrupare unde va construi ancora. În acest fel, capul de coardă de pe următoarea lungime va putea parcurge distanța până la prima asigurare fiind asigurat „de sus”, ceea ce elimină pericolul unei căderi cu factor 2.
Asigurări multidirecționale
Direcțiile forțelor care acționează asupra unei asigurări se pot modifica pe parcursul cățărării. Aceste situații trebuie să fie identificate de capul de coardă, care trebuie să ia anumite măsuri în privința stabilității protecțiilor din secțiunile respective.
O atenție deosebită trebuie acordată asigurărilor aflate la începutul traseului. Dacă în prima lungime secundul nu poate fila corzile chiar de la baza traseului și trebuie să se plaseze undeva mai departe de perete, coarda va face un unghi în dreptul primei asigurări (notata cu „1” în diagrama alaturată).
În cazul căderii capului de coardă, forțele de tracțiune spre exterior care apar din cauza acestei schimbări de direcție a corzii pot produce dislocarea protecției respective.
Cedarea primei asigurări ar putea avea ca efect solicitarea spre exterior a asigurărilor următoare și smulgerea protecțiilor respective „în cascadă”, de jos în sus, în ordinea 1-2-3. În final, se poate ajunge la situația din diagrama din dreapta, care în mod evident este deosebit de periculoasă pentru capul de coardă.
O situație similară, în care se poate produce smulgerea din fisură a protecțiilor, poate apărea și în cazul în care anumite schimbări de direcție a corzii nu pot fi eliminate prin extinderea cu o buclă mai lungă a asigurării respective (de exemplu la capetele traversărilor). De asemenea, pe parcursul unei traversări orizontale, atât căderea capului de coardă, cât și cea a secundului vor genera forțe dinamice similare, dar acestea vor fi aplicate în direcții diferite asupra asigurării care oprește căderea.
În toate situațiile enumerate mai sus, asigurările care în cazul unei căderi ar putea fi solicitate la tracțiune în alte direcții decât cele pentru care au fost montate trebuie să fie multidirecționale, adică trebuie să reziste atât pe direcția forțelor generate prin oprirea unei căderi produse deasupra ei, cât și pe direcțiile solicitărilor spre exteriorul fisurii sau în lateral, datorate acțiunii corzii (de exemplu, forțele produse prin căderea capului de coardă undeva mai sus, după montarea altor asigurări pe parcursul lungimii respective).
Uneori, este posibil ca fisurile disponibile într-un anumit pasaj să nu aibă orientarea de care ai nevoie pentru montarea unei asigurări. Și în acest caz, soluția salvatoare poate fi montarea în opoziție a unor protecții, astfel încât asigurarea rezultată să funcționeze pe direcția necesară.
Pentru a obține o asigurare multidirecțională, se pot folosi două protecții montate în opoziție și tensionate una către cealaltă.
Asigurările din fotografii au fost construite cu două friend-uri montate în direcții opuse, care au fost tensionate cu un anou. În prima fotografie, anoul a fost prins de carabinierele protecțiilor cu câte un nod cabestan, iar firul dintre carabiniere a fost tensionat prin ajustarea nodurilor. În al doilea exemplu, anoul a fost prins de friend-ul de jos, a fost trecut prin carabiniera celui de sus, apoi a fost trecut din nou printre cele două fire dintre carabiniere.
De asemenea, poți monta protecțiile astfel încât una dintre ele să preia toate încărcările directe, iar cea de a doua să o mențină pe poziție pe prima, pentru a nu fi smulsă din cauza direcției defavorabile a forțelor. De exemplu, bucla de asigurare a unei nuci orientate în lungul unei fisuri ar putea fi dirijată prin carabiniera unui friend montat ceva mai jos, în aceeași fisură. Indiferent din ce direcție ar fi tracționată carabiniera de la capătul buclei, nuca ar fi întotdeauna solicitată în direcția friend-ului stabilizator.
La nevoie, un singur friend ar putea îndeplini parțial rolul de asigurare multidirecțională datorită capacității lui de a pivota în fisură, orientându-se astfel pe direcția solicitărilor, dar atunci când friend-ul se deplasează din poziția în care a fost montat, rezistența lui devine imprevizibila și în plus, există riscul ca acesta să „pășească” prin fisură din cauza mișcărilor corzii și să-și piardă stabilitatea.
Asigurări cu protecții cu rezistență îndoielnică
Mulți cățărători cred că în traseele „cu mobile” capul de coardă nu trebuie să cadă, dar practica arată că la fel ca în toate celelalte stiluri de cățărare, căderile pot surveni și în cățărarea tradițională. Din această cauză, toate asigurările din traseu ar trebui să fie capabile să oprească o cădere în coardă, nu doar să ofere un oarecare confort psihic „pentru că oricum n-o să cad”. Totuși, mai devreme sau mai târziu, orice cățărător ajunge în situația în care să fie nevoit să folosească asigurări marginale, construite cu protecții cu rezistență îndoielnică, iar în acest caz, trebuie să fie capabil să aplice niște tehnici și strategii prin care aceste asigurări să devină cât mai eficiente cu putință.
În principiu, cele două cauze care pot face ca rezistența unei asigurări să fie insuficientă (excluzând „erorile de pilotaj”) sunt:
- Rezistența redusă a protecțiilor care pot fi montate în plasamentele disponibile. Dintre acestea, cele mai notorii sunt mărimile cele mai mici de nuci care, datorită cablurilor lor foarte subțiri, au de obicei rezistențe între 2 și 5 kN și mărimile foarte mici din anumite modele de friend-uri, garantate de producător la cel mult 5-6 kN (de exemplu cele mai mici dintre friend-urile Alien, Wild Country Zero sau Metolius Master Cams, care în principiu sunt recomandate doar pentru înaintare în cățărarea artificială). De asemenea, în categoria protecțiilor cu rezistență mică putem include unele protecții naturale dubioase (clepsidre cu secțiune mică, arbuști cu tulpina prea subțire etc.) sau pitoanele găsite în traseu, care trebuie să fie tratate cu suspiciune datorită rezistenței lor incerte.
- Calitatea slabă a stâncii din zona respectivă, care fie are rezistență mică la compresiune (de exemplu, anumite varietăți de gresii sau de calcare), fie este puternic fisurată. De asemenea, singurele plasamente posibile ar putea fi niște formațiuni cu aspect fragil (cum sunt „solzii” sau plăcile subțiri, care „sună a gol”), care nu pot fi considerate „de încredere”. Este evident că dacă o anumită protecție este montată în rocă slabă, o valoare mare a rezistenței garantate de producător pentru protecția respectivă nu reprezintă o garanție pentru o rezistență satisfăcătoare a asigurării, în acest caz stânca fiind de regulă cea care cedează prima.
În condițiile în care protecțiile și/sau stânca sunt de calitate dubioasă, soluția aplicată de cele mai multe ori pentru realizarea unei asigurări cât mai eficiente este una „de bun simț”: montarea mai multor protecții care să conlucreze, în speranța că prin cumularea contribuțiilor lor la rezistența asigurării respective, aceasta va face față solicitărilor.
Pentru că protecțiile care pot fi montate în amplasamentul respectiv au rezistență mică, ai interesul ca forțele care acționează asupra asigurării să fie distribuite cât mai egal între ele, pentru a limita încărcările individuale. În acest caz, metoda cea mai potrivită este egalizarea dinamică a protecțiilor folosind un anou cu un „X glisant”.
Dacă poziția îți permite, este de preferat să faci un nod simplu „de limitare” pe brațul cel mai lung al anoului, pentru a reduce extensia care s-ar produce în cazul cedării uneia dintre protecții. De asemenea, pentru a crește șansele asigurării de a opri o cădere, este bine să încerci să montezi protecțiile în fisuri diferite, astfel încât dacă se sparge stânca, să nu cedeze întreaga asigurare.
Frecările dintre chingă și carabinieră pot reduce eficiența egalizării. Din această cauză, este de preferat să folosești un anou cât mai subțire din chingă Dyneema, iar asigurarea se va face folosind o carabinieră mai mare, care să alunece mai ușor pe chingi.
În prima fotografie sunt două Ball Nuts egalizate cu un anou cu X glisant cu un nod limitator, care sunt asigurate cu un atenuator de șoc. În fotografia din dreapta, este asigurarea pentru pasul cheie al unui traseu într-o gresie destul de fragilă, unde am folosit protecții mici care nu-mi inspirau prea multă încredere, din cauza suprafețelor mici de contact. Nuca solidă de jos este legată cu un anou cu X glisant cu nod de limitare de mini-ancora de sus, care este formată dintr-un Metolius Mastercam #2 și un alt Mastercam #1 egalizat dinamic cu o nucă mică.
Distribuirea statică a încărcărilor trebuie să fie folosită doar în cazul în care fiecare dintre protecții ar fi capabilă să preia integral solicitările, rolul celorlalte protecții fiind doar să ofere redundanță. În consecință, dacă protecțiile au rezistență mică și/sau sunt montate în rocă slabă, această metodă trebuie evitată.
O altă metodă care poate fi aplicată pentru creșterea siguranței unei asigurări îndoielnice este reducerea solicitărilor care pot acționa asupra acesteia prin introducerea în sistem a unor elemente care să acționeze ca disipatoare de energie.
Astfel, dacă într-un pasaj nu există condiții pentru montarea de asigurări solide, ci numai amplasamente pentru protecții cu rezistență mecanică mică (5-8 kN) sau protecții naturale care nu-ți inspiră încredere (arbuști subțiri, clepsidre firave etc.), acestea pot fi asigurate cu un atenuator de șoc care va consuma o parte din energia căderii capului de coardă, reducând astfel forța maximă din sistem. Folosirea unui asemenea atenuator este recomandată și pentru asigurările de la începutul lungimii de coardă, zonă în care factorul de cădere are valori mari, ceea ce implică solicitări dinamice mai însemnate.
Atenuatoarele disponibile pe piață sunt de două tipuri: cele de unică folosință, care funcționează prin ruperea graduală, începând de la o forță de 2-3 kN, a unor șiruri de cusături (în prima imagine sunt un Yates Screamer și un Petzl Nitro) și cele refolosibile, la care disiparea energiei se face prin alunecarea unei bucăți de coardă sau de chingă prin orificiile unui dispozitiv metalic (de exemplu, Kong Kissa din imaginea a doua).
Este bine de știut că un atenuator disipează doar o cantitate fixă de energie - calculată ca produsul dintre forța la care se inițiază acțiunea acestuia și deplasarea pe care o produce - și nu o anumită proporție din energia totală, cum afirmă unii fabricanți. (Testele făcute de Clubul Alpin Italian în situații reale pe stâncă sau testele de laborator ale firmei americane Black Diamond au determinat în mod constant o reducere cu cca. 1,5 kN a forței maxime din asigurare, indiferent de factorul căderilor măsurate). Prin urmare, dacă ai asigurat o protecție dubioasă prin intermediul unui „shock absorber” și pe parcursul următorilor câțiva metri nu găsești o posibilitate de asigurare mai solidă, va trebui să fii conștient că ai intrat într-o situație periculoasă și că trebuie să te cațări în consecință (sau să iei în calcul posibilitatea unei retrageri...).
Chiar dacă dispui de toate materialele necesare, înainte de a construi o asigurare pe care știi că nu te poți baza prea mult, încearcă să-ți dai seama dacă nu te-ai putea dispensa de ea (mai ales dacă asigurarea precedentă este foarte solidă). În multe cazuri, energia consumată pentru montarea unei protecții nesatisfăcătoare ar putea fi folosită mai eficient pentru cățărarea în continuare până la o posibilitate de asigurare mai bună (cățărătorii americani spun „when in doubt, run it out”, care s-ar traduce „când ai îndoieli, cațără-te mai departe”...).
Primele asigurări
La începutul traseului sau după trecerea peste un prag sau o brână, montează cât mai repede o asigurare solidă, iar apoi, atâta timp cât există pericolul să cazi pe pământ sau să te lovești de obstacolele depășite, asigurările trebuie să fie montate la distanțe mai mici. Dacă terenul de la baza traseului este în pantă, montează o asigurare chiar de la plecare (nu vrei să te rostogolești la vale dacă ratezi intrarea în traseu!).
De asemenea, trebuie să corelezi rezistența protecției folosite cu factorul de cădere specific porțiunii respective din traseu, care este un indicator al mărimii forțelor dinamice pe care le-ar suporta asigurarea în cazul unei căderi. Astfel, la începutul lungimii de coardă, dacă ai de ales, vei încerca să montezi protecții cu rezistență mare, păstrându-le pe cele mai puțin rezistente pentru asigurarea pasajelor aflate mai sus, unde factorul de cădere va fi mai mic.
Asigurări consolidate
Pe parcursul cățărării poți întâlni situații în care consecințele unei căderi ar putea fi destul de grave: un pasaj în care dacă ar ceda o asigurare te-ai putea accidenta prin căderea pe sol sau prin lovirea de un obstacol, o porțiune mai lungă fără posibilități de asigurare din care o cădere ar fi mai periculoasă etc.
Înaintea acestor pasaje (sau chiar și numai „de încurajare” înaintea porțiunilor în care o cădere este mai probabilă), dacă poziția îți permite, poți să construiești o mini-ancoră formată din două sau mai multe protecții legate împreună pe care să o folosești ca asigurare.
În exemplul din fotografie, cele două protecții - o nucă și un friend - sunt montate astfel încât să poată fi asigurate împreună, cu aceeași buclă. Dacă acest lucru nu este posibil, protecțiile pot fi egalizate cu un anou.
O soluție mai rapidă ar fi montarea a două protecții apropiate pe care să le asiguri cu câte una dintre semicorzi, iar dacă folosești o coardă simplă, să le asiguri pe amândouă cu bucle de lungime corespunzătoare în așa fel încât carabinierele pentru coardă să se afle cam la același nivel.
În acest fel, există mai multe șanse ca în cazul unei căderi, solicitările asupra protecțiilor să fie cât de cât distribuite între acestea sau ca în cazul cedării uneia dintre protecții, căderea să fie oprită de cea rămasă.
Asigurări direcționale (devieri)
În anumite trasee pot apărea situații în care corzile trec prin zone periculoase (de exemplu, zone friabile în care există posibilitatea de dislocare a unor bolovani, muchii ascuțite care ar putea să taie coarda sau o fisură în care aceasta s-ar putea bloca). De cele mai multe ori, aceste probleme pot fi rezolvate prin devierea corzii prin montarea unei asigurări direcționale care să o dirijeze în afara zonei respective.
Alte soluții care sunt aplicate frecvent sunt: montarea unei protecții în fisura din buza unui tavan, astfel încât coarda să alunece pe aceasta în loc să se blocheze în fisură sau montarea de protecții mai dese acolo unde există pericolul de tăiere a corzii prin frecarea de o muchie ascuțită în cazul unei căderi pendulare a cățărătorilor.
Asigurări pentru protejarea secundului
Pe parcursul cățărării, capul de coardă are libertatea de a-și alege nivelul de risc pe care este dispus să și-l asume, în timp ce secundul este nevoit să se confrunte cu riscurile pe care i le impune coechipierul său. Din aceasta cauză, capul de coardă are obligația morală de a-și proteja secundul.
Astfel, dacă înainte de un pasaj dificil al unei traversări ai montat o protecție, nu uita să montezi una (foarte solidă!) și imediat după trecerea pasajului, chiar dacă aceasta nu este necesară pentru capul de coardă, pentru a-i oferi siguranță secundului în cazul unei căderi pe porțiunea dificilă, micșorând astfel riscul ca acesta să penduleze către un obstacol din traseu (muchie, brână etc.).
În pasajul din fotografie (finalul primei lungimi de coardă din traseul The Beauty din Wadi Rum, Iordania), am montat friend-ul din fisura de deasupra secundului pentru a mă asigura pe traversarea până în regrupare (de unde am făcut fotografia), iar după traversare am montat încă două friend-uri pentru asigurarea secundului pe pasajul respectiv.
Chiar și în cazul unei traversări ușoare, cum ar fi parcurgerea unei brâne către o regrupare laterală, capul de coardă trebuie să se gândească la siguranța secundului și să monteze asigurări la distanțe rezonabile pentru a nu-și obliga coechipierul să se confrunte cu perspectiva unui pendul periculos în situația în care i s-ar rupe o priză, ar aluneca pe iarbă sau s-ar călca pe șireturi. În situațiile în care secundul ar putea să penduleze în cazul unei căderi, trebuie să iei în calcul și riscul ca integritatea corzilor să fie afectată (de exemplu, prin frecarea pe muchiile tăioase sau prin înțepenirea lor într-o fisură) și să montezi asigurări direcționale pentru a preveni acest lucru.
În cazul în care după traversare traseul continuă pe verticală, iar pentru asigurare folosești o pereche de semicorzi, o soluție pe care am aplicat-o de multe ori pentru protejarea secundului ar fi ca după „crux-ul” traversării să asiguri doar una dintre corzi, urmând ca pe cealaltă să începi să o asiguri doar după ce ajungi la o oarecare înălțime deasupra traversării, astfel încât secundul să aibă asigurare „de sus” pe pasajul respectiv.
Recuperarea materialelor folosite pentru asigurare
Strategii pentru recuperarea protecțiilor
Atunci când te cațări ca secund, ești responsabil pentru recuperarea protecțiilor și buclelor montate de capul de coardă pe parcursul lungimii. Pentru aceasta, odată ajuns în apropierea unei asigurări, trebuie să-ți găsești o poziție cât mai comodă, în care să poți sta mai mult timp fără să obosești, în care să-ți poți elibera cel puțin o mână și din care să poți vedea foarte bine amplasamentul protecției pe care trebuie să o recuperezi. (În principiu, aceasta ar trebui să fie cam aceeași poziție pe care a avut-o capul de coardă atunci când a montat asigurarea).
Dacă în porțiunea respectivă a traseului nu poți să stai pe prize în timpul recuperării protecției, nu ezita să te suspenzi cu un anou într-o altă protecție din apropiere. De asemenea, poți să-ți montezi într-o poziție adecvată una dintre protecțiile deja recuperate în care să te auto-asiguri cu un anou sau poți să-i ceri coechipierului să tensioneze coarda și să te susțină (recuperarea materialelor este mai importantă decât „red-point-ul” tău cu asigurare de sus!).
Pentru a elimina riscul de a scăpa din mână protecțiile în timpul demontării lor, acestea trebuie să rămână prinse de coardă cu carabinierele sau cu buclele lor de asigurare până când sunt eliberate din fisură, apoi sunt mutate pe bridele de echipament de pe ham sau pe bandulieră. (Excepție fac protecțiile a căror recuperare ar fi îngreunată de tracțiunea corzii, cum ar fi un friend montat la o schimbare de direcție, fără o extensie corespunzătoare).
De regulă, o protecție va fi scoasă din fisură pe aceeași traiectorie pe care a fost introdusă. Prin urmare, înainte de a începe recuperarea protecției, este necesar să-i analizezi cu atenție poziția și modul în care se realizează contactul ei cu pereții fisurii și să încerci să-ți dai seama în ce fel a fost montată. De exemplu, este posibil ca un hex să fi fost manevrat pe un traseu destul de complicat prin interiorul fisurii până la porțiunea care oferea cele mai bune condiții pentru împănarea lui, o nucă ar fi putut fi introdusă pe latura scurtă, fiind apoi rotită cu 90 de grade și tracționată spre exterior pentru a se fixa transversal, iar un friend „greu de recuperat” ar fi putut fi translatat prin fisură până în locul în care a fost montat.
Uneori se mai întâmplă să întâlnești și câte o protecție care nu se lasă scoasă din fisură, dar trebuie să-ți păstrezi calmul și să ai răbdare, pentru că până la urmă, multe protecții care par blocate pot fi recuperate dacă aplici un dram de inteligență și dacă ești suficient de perseverent. Totuși, trebuie să fii conștient că există și situații în care o nucă a fost iremediabil „sudată” din cauza unei căderi sau în care un friend prea mare a fost forțat să intre într-o fisură mult prea mică de un cap de coardă panicat, iar în aceste cazuri trebuie să-ți dai seama când să renunți la recuperarea protecției și să te cațări mai departe, în loc să pierzi timpul într-o acțiune sortită eșecului.
Extractorul de nuci
Extractorul (care în jargonul cățărătorilor este numit și „cheie de nuci”) este o unealtă indispensabilă pentru recuperarea protecțiilor mobile. În general, acesta este o lamă din oțel sau din alte metale cu rezistență mare dar mai ușoare (titan, aliaje cu aluminiu etc.) care la un capăt are un cârlig cu o adâncitură în formă de V în partea frontală, iar la celălalt capăt este prevăzută cu o gaură pentru carabinieră.
Pe piață există multe modele de chei de nuci, mai simple sau mai complicate. Cele șase modele din imagine sunt (de la stânga la dreapta): DMM Nutbuster, Metolius Feather (aluminiu, extrem de ușor), Wild Country Pro Key (are încorporată o carabinieră pentru prinderea pe ham și o protecție pentru palmă), Trango Shark (este prevăzut cu o lamă rabatabilă zimțată pentru tăierea de chingi sau cordeline), C.A.M.P. Nut Key și Black Diamond Nut Tool.
Principalele caracteristici pe care trebuie să le urmărești atunci când cumperi o cheie de nuci sunt:
- forma - o terminație mai lată care să permită lovirea cu palma, un cârlig cât mai eficient, lamă curbată și cu lungime suficientă pentru a ajunge și la protecțiile montate mai adânc în fisuri
- rezistența - materialul din care este confecționată trebuie să reziste oricărui abuz fără să se îndoaie sau să se rupă.
Pentru a preveni pierderea lui, extractorul poate fi legat cu o buclă de cordelină subțire care se trece peste mână în timpul utilizării acestuia. De asemenea, prin intermediul acestei bucle, secundul poate să prindă extractorul cu o carabinieră pe coarda de asigurare din fața sa.
Demontarea protecțiilor mobile
- Nucile pot fi dislocate adesea printr-o ușoară smucitură a buclei de asigurare în sensul în care fisura se lărgește. Uneori însă, este posibil să întâlnești o nucă înțepenită prea energic de capul de coardă, una care a oprit o cădere și s-a „sudat” în fisură sau o nucă „micro” cu cablul foarte subțire și fragil. Încercarea de a smulge din fisură o asemenea protecție ar putea să ducă la deteriorarea cablului (îndoituri ireversibile, fire rupte etc.), așa că în acest caz este absolut necesar să folosești extractorul de nuci.
Pentru demontarea acestor protecții, capătul cheii de nuci se potrivește cu decupajul în formă de V pe corpul nucii în sens opus celui din care aceasta a fost înțepenită în fisură și se împinge mânerul sau se lovește capătul lui cu cealaltă mână. Dacă protecția nu se dislocă ușor, se poate folosi o piatră sau o piesă de echipament mai grea - de exemplu un hex mare - pe post de ciocan. De asemenea, se poate încerca folosirea extractorului ca pârghie. După ce nuca a fost dislocată, se manevrează spre exterior folosind cablul ei de asigurare sau se folosește cârligul extractorului pentru a o trage într-o zonă mai largă a fisurii, pe unde se poate scoate. - Hex-urile (cele mari, pentru că mărimile mici nu prea se folosesc...) se montează de obicei în fisuri mai largi și din această cauză sunt destul de accesibile. De cele mai multe ori, un hex poate fi dislocat apucându-l cu degetele și rotindu-l în față-spate. Dacă hex-ul este înțepenit prea tare, se dislocă folosind o cheie de nuci, apoi se apucă cu mâna corpul acestuia și se scoate din fisură.
- Big Bro - demontarea din fisură se face inversând operațiunile făcute pentru montare: se deșurubează complet colierul de fixare, apoi se comprimă dispozitivul până când butonul de blocare intră în locașul său din tubul exterior.
- Friend - se tracționează complet trăgaciul de retragere a camelor, apoi dispozitivul se manevrează cu grijă prin fisură pentru a nu se bloca în zonele mai înguste ale acesteia.
Friend-urile care au fost introduse forțat în fisură sau care s-au deplasat într-o poziție în care camele sunt prea închise trebuie abordate cu precauție, pentru că o mișcare greșită poate duce la înțepenirea lor definitivă. În cazul unui asemenea friend, se poate încerca deblocarea fiecărei came în parte, prin tracțiune sau făcând pârghie cu extractorul. De asemenea, se poate încerca translatarea lui laterală, pe direcția axului camelor, spre o zonă mai largă a fisurii. - Ball Nut - mai întâi, se poate încerca dislocarea dispozitivului prin mișcări de rotație a cablului în sus și în jos, în lungul fisurii, apoi se retrage pastila mobilă folosind trăgaciul acesteia. Dacă este înțepenit mai tare (de exemplu din cauza opririi unei căderi în coardă) se poate încerca dislocarea nucii din oțel - nu a pastilei ! - cu ajutorul extractorului, la fel ca în cazul unei nuci normale.
Organizarea echipamentului recuperat
Odată recuperate, protecțiile și buclele de asigurare trebuie să fie organizate pe bridele de echipament de pe ham sau pe bandulieră, astfel încât tranziția în regrupare să fie cât mai rapidă.
Dacă pe lungimea următoare vei fi cap de coardă, pe măsură ce recuperezi echipamentul, îl vei pune pe ham în același fel în care l-ai organiza în regrupare, atunci când te pregătești să te cațări: nucile se scot de pe buclele de asigurare și se pun pe o carabinieră, friend-urile se pun în ordine, fiecare pe carabiniera proprie, buclele se grupează separat în funcție de lungime, iar buclele „de trad” cu anouri de 60 cm care au fost extinse se triplează la loc.
Dacă pe lungimea următoare vei fi tot secund, vei organiza echipamentul pe ham într-o ordine care să faciliteze tranziția în regrupare. Pentru ca echipamentul să fie transferat într-un mod cât mai eficient capului de coardă, buclele recuperate și protecțiile echipate cu o carabinieră (hex-uri, friend-uri) pot fi grupate pe mărimi sau pe tipuri. Pentru aceasta, după ce pui o buclă de asigurare pe ham, pe următoarele patru le poți prinde de carabiniera acesteia, obținând un mănunchi de cinci bucle; la fel și pentru friend-uri sau hex-uri: pui unul pe ham, iar pe următoarele câteva le prinzi pe carabiniera acestuia.
Aceste mănunchiuri necesită o singură mișcare pentru a fi înmânate capului de coardă, în loc de patru-cinci mișcări în cazul pieselor separate (desigur, dacă scapi din mână o legătură de friend-uri sau de bucle, pierderea este mult mai mare, așa că dacă știi că ai degetele prea rare, mai bine rămâi la metoda obișnuită, una-câte-una).
Dacă poziția din care recuperezi echipamentul nu îți permite să-l organizezi, trebuie să ai grijă ca acesta să nu-ți incomodeze mișcările până când ajungi într-o poziție mai confortabilă în care să îl poți redistribui. În acest caz, în loc să fie triplate, anourile de 60 cm pot fi trecute peste cap și peste un umăr, iar buclele express trebuie să fie prinse pe ham cu carabiniera în care se afla protecția pe care ai demontat-o, astfel încât aceasta să nu atârne prea jos.
O altă soluție ar fi să folosești un anou de 60 cm purtat în bandulieră pe care să pui tot echipamentul recuperat. Odată ajuns în regrupare, poți să-i dai capului de coardă anoul cu echipamentul sau poți să-l prinzi cu o carabinieră undeva în ancoră, de unde coechipierul tău să-l poată lua piesă cu piesă.
Alegerea poziției regrupării
În traseele frecventate, locurile în care se poate regrupa sunt de obicei cunoscute și uneori (din păcate...) regrupările respective sunt chiar echipate cu protecții fixe, așa că alegerea unei poziții de regrupare nu constituie o problemă, dar chiar și în acest caz, cățărătorii au libertatea să-și stabilească propriile regrupări, în funcție de anumite condiții specifice: lungimea corzilor folosite, frecările din sistem, aglomerația din traseu etc.
În traseele parcurse în premieră sau în cele mai puțin frecventate, despre care se cunosc mai puține informații, capul de coardă va trebui să aleagă el însuși locul în care va regrupa, în funcție de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească poziția respectivă.
Cea mai importantă condiție pe care trebuie să o satisfacă poziția unei regrupări este ca în locul respectiv să existe posibilități multiple pentru montarea de protecții mobile (rocă sănătoasă și fisuri cu deschideri și orientări adecvate) sau protecții naturale (copaci, clepsidre etc.) care să permită construirea unei ancore de regrupare solide și sigure. De asemenea, este necesar ca punctul principal de asigurare al ancorei să poată fi poziționat la o înălțime convenabilă pentru asigurarea cățărătorilor.
Capul de coardă trebuie să urmărească și alte aspecte legate de sporirea confortului și/sau siguranței cățărătorilor, dar amplasamentele care să îndeplinească simultan toate condițiile de mai jos sunt destul de rare, așa că de cele mai multe ori, în privința acestora se va alege o soluție de compromis :
- Poziție comodă a cățărătorilor (în condițiile în care parcurgerea unei lungimi de coardă poate dura destul de mult, asigurarea capului de coardă sau a secundului dintr-o poziție incomodă devine un chin) și eventual spațiu pentru aranjarea corzilor în regrupare
- Posibilități de comunicare între cățărători, eventual contact vizual (în caz contrar, cățărătorii trebuie să stabilească un cod de comunicare prin semnale acustice sau tactile, cu ajutorul corzii)
- Limitarea frecărilor din corzi atât pentru lungimea de coardă anterioară, cât și pentru cea care urmează
- Adăpost împotriva eventualelor căderi de pietre (mai ales pe traseele din pereții alpini)
- Este de preferat ca următoarea lungime de coardă să înceapă cu pasaje mai ușoare care pot fi bine protejate, pentru a reduce riscul de cădere cu factor mare a capului de coardă.
Pe parcursul cățărării, după ce ai urcat o distanță rezonabilă (secundul ar trebui să-ți comunice din când în când câtă coardă ți-a mai rămas, dar dacă uită, întreabă-l!), poți începe să cauți un loc potrivit pentru regrupare. Nu aștepta să ajungi la capătul corzii, unde ai putea să fii forțat să faci o regrupare precară, cu posibilitățile reduse pe care ți le oferă stânca din zona respectivă și cu puținele protecții care ți-au mai rămas pe ham. De asemenea, dacă traseul are schimbări de direcție frecvente, nu aștepta ca frecările din corzi să ajungă să-ți împiedice înaintarea.
Caută o brână sau un prag în apropierea liniei traseului care să-ți ofere protecții naturale sau posibilități suficiente de montare a protecțiilor mobile și o poziție cât mai comodă, iar dacă găsești un asemenea loc, regrupează.
Asigurarea cățărătorilor
Autoasigurarea cățărătorilor în regrupare
În regrupările traseelor de mai multe lungimi de coardă, cățărătorii au (și) îndatorirea de a-și asigura coechipierii care se cațără, existând astfel posibilitatea ca prin intermediul corzilor pe care le filează, aceștia să fie supuși unor forțe dinamice importante.
Pentru a mări capacitatea întregului sistem de a amortiza eventualele șocuri, cățărătorii trebuie să se auto-asigure în punctul principal al ancorei și pe una dintre protecțiile primare - pentru redundanță - folosind carabiniere cu siguranță cu noduri cabestan pe corzile dinamice de asigurare. În trecut, pentru auto-asigurare se folosea și nodul opt, dar cu toate că este validă și sigură, această metodă este folosită din ce în ce mai rar în zilele noastre, probabil din cauza dificultății cu care se ajustează lungimea corzii după legarea nodului.
Noduri pentru auto-asigurarea cățărătorilor în regrupare: cabestan (stânga) și opt (metodă învechită)
Pentru siguranța ta și a echipei tale de coardă, este necesar să respecți următoarele recomandări legate de auto-asigurarea în regrupările de pe parcursul ascensiunii:
- Dacă încă mai păstrezi obiceiul din anii '80 ca în timpul cățărării să ai legat de ham un „zelb” (cum a pătruns în jargonul cățărătorilor români prescurtarea „selbst” a cuvântului german „selbstsicherung”, care înseamnă „auto-asigurare”) cu scopul de a-l folosi pentru auto-asigurarea în regrupări, ar trebui să renunți la el în favoarea auto-asigurării cu coarda dinamică cu care ești legat.
- Nu folosi daisy-chains pentru auto-asigurarea în regrupări! Acestea sunt periculoase dacă le folosești pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost concepute (i.e. cățărarea artificială).
- Nu folosi anouri cusute din chingă Dyneema sau Nylon sau lonje de tip P.A.S. („Personal Anchor System”), care nu au capacitatea de a amortiza forțele dinamice, în situațiile în care auto-asigurarea ar putea prelua în mod direct o cădere (de exemplu, dacă oprești o cădere cu factor 2 a capului de coardă sau dacă te cațări deasupra ancorei în care ești auto-asigurat și cazi).
Asigurarea capului de coardă
În traseele de trad/aventură în care ancorele de regrupare se construiesc cu protecții mobile, capul de coardă va fi asigurat exclusiv de pe ham, folosind un dispozitiv tubular cu frânare manuală - Petzl Reverso, Black Diamond ATC, DMM Pivot etc. - astfel încât în cazul unei căderi, inerția corpului secundului și coarda dinamică de asigurare care îl leagă pe acesta de ancoră să contribuie la amortizarea forțelor dinamice generate. Dispozitivul de asigurare va fi conectat pe bucla de asigurare, care este probabil cea mai solidă piesă a hamului, având o rezistență minimă garantată de 15 kN, conform standardelor UIAA-105/EN-12277.
Carabiniera dispozitivului nu se trece prin cele două puncte pentru legarea în coardă aflate pe centură și pe puntea dintre buclele pentru picioare (cum procedează unii cățărători...), pentru că în această poziție carabiniera ar putea ajunge să fie solicitată triaxial sau peste clapetă, ceea ce ar putea produce cedarea ei sub o încărcare mult mai mică decât cea normată.
Dacă direcția traseului este laterală sau oblică, secundul se va poziționa între ancora de regrupare și prima asigurare a lungimii următoare. Dacă poziția punctului de asigurare al ancorei și/sau spațiul disponibil în regrupare nu permit plasarea secundului în acest fel, acesta trebuie să fie auto-asigurat într-o protecție direcțională montată separat de restul ancorei și orientată astfel încât să împiedice smulgerea lui din regrupare în cazul căderii capului de coardă.
Este recomandat ca secundul să poarte mănuși pentru asigurare, pentru controlul mai ferm al corzilor și pentru evitarea arsurilor pe care le-ar putea produce curgerea rapidă a corzilor prin dispozitivul de asigurare în timpul opririi unei căderi.
Până în momentul în care capul de coardă montează prima asigurare de pe următoarea lungime de coardă, este recomandată devierea corzii pe care se face asigurarea printr-o carabinieră prinsă pe bucla de asigurare, pentru a-i oferi secundului o poziție mai naturală a mâinilor pentru frânarea căderii. (Fără această direcționare a corzii, în cazul unei căderi, ambele fire care ies din dispozitivul de filat de pe hamul secundului ar fi orientate în jos, iar firul pe care se face frânarea ar trebui să fie tras cu putere în sus, ceea ce este destul de dificil).
În anumite trasee, regrupările sunt amenajate (din păcate...) cu câte două ancore chimice sau mecanice. În acest caz, în anumite condiții (secundul este mult mai ușor decât coechipierul lui, regruparea are o poziție în care secundul s-ar putea accidenta dacă ar fi proiectat către obstacolele din jur, în regrupare nu există posibilități pentru montarea de protecții direcționale suplimentare), este de preferat să se recurgă la asigurarea capului de coardă direct din ancora de regrupare, folosind una dintre metodele descrise în capitolul Regrupări.
Asigurarea secundului
În ultimul timp, îmbunătățirea dispozitivelor de asigurare care sunt capabile ca în anumite poziții să blocheze automat coarda în cazul unei căderi - Petzl Reverso, Black Diamond ATC Guide etc. - a făcut ca acestea să fie folosite din ce in ce mai frecvent pentru asigurarea secunzilor, în poziția de auto-blocare (modul de utilizare „ghid”). Pentru aceasta, dispozitivul trebuie conectat cu o carabinieră cu siguranță direct în punctul principal de asigurare al ancorei de regrupare.
Dispozitiv DMM Pivot utilizat în modul „ghid”
Dacă folosești un dispozitiv care impune intervenția asiguratorului pentru frânarea căderii (de exemplu, Black Diamond ATC, DMM Mantis etc.), asigurarea secundului se va face de pe ham, cu redirecționarea corzii prin punctul principal al regrupării și/sau prin carabiniera unei protecții solide montate deasupra regrupării, care va putea fi apoi folosită ca o primă asigurare în lungimea următoare de coardă. În acest caz, trebuie să ții cont că solicitările transmise asupra punctului de redirecționare cresc destul de mult din cauza efectului de scripete.
De regulă, căderea secundului nu generează forțe dinamice importante, dar acestea pot apărea totuși atunci când coarda este filată prea larg și se formează o buclă care va mări distanța de cădere. Din această cauză, trebuie să ții în permanență coarda secundului ușor tensionată (doar atât cât să-i simți mișcările, dar fără să-i jenezi cățărarea).
După ce secundul începe să se cațăre, capul de coardă va avea grijă să aranjeze în regrupare corzile care se adună pe măsură ce filează, astfel încât acestea să nu se încurce și să nu atârne pe perete, unde s-ar putea agăța de relieful stâncii sau de vegetație.
Dacă în regrupare este suficient spațiu, corzile pot fi stivuite într-o zonă plană de unde să nu poată aluneca.
Dacă nu este loc, corzile pot fi aranjate în bucle succesive de o parte și de alta a unui anou prins de ancoră sau peste coarda de auto-asigurare a celui care filează (imaginea alăturată).
Dacă secundul va fi cap de coardă pe următoarea lungime, buclele corzii trebuie să fie din ce în ce mai mici. În caz contrar, lungimea buclelor trebuie să fie mărită progresiv, astfel încât acestea să nu se agațe între ele atunci când coarda va fi filată în timpul cățărării.
Organizarea regrupărilor
Multe echipe de coardă pierd timp în trasee din cauza lipsei de organizare din regrupări. Într-un traseu lung, întârzierile din această cauză pot ajunge să fie destul de mari (de exemplu, 12 lungimi de coardă x 10 min. întârziere = 2 ore), iar prelungirea ascensiunii ar putea să aibă consecințe destul de grave: o retragere „epică” pe întuneric în rapel sau pe teren necunoscut sau chiar blocarea în traseu peste noapte.
O echipă de coardă eficientă va acționa astfel încât să scurteze cât mai mult intervalele de timp în care niciunul dintre cățărători nu se cățără!
Pentru aceasta, sarcinile care revin fiecărui coechipier trebuie să fie îndeplinite în mod voluntar și eficient, astfel încât cățărarea să poată fi reluată cât mai repede. Cu alte cuvinte, odată ajuns în regrupare, trebuie să-ți găsești ceva de făcut (de exemplu, în timp ce capul de coardă își aranjează echipamentul pe ham, secundul filează corzile). Dacă stai degeaba, echipa pierde timp!
De asemenea, în regrupare trebuie evitate toate activitățile care consumă timpul în mod inutil: discuțiile despre pasajele pe care tocmai te-ai cățărat pot să mai aștepte până la terminarea traseului, iar peisajul poate fi admirat și atunci când rămâi singur, în timp ce îți asiguri coechipierul care se cațără.
Sarcinile capului de coardă
După ce a ales locul pentru regrupare, capul de coardă montează o protecție solidă în care se auto-asigură cu un nod cabestan pe coardă, îl anunță pe secund că s-a oprit și urmează să regrupeze, apoi, începând de la această protecție, el va construi ancora de regrupare. Atunci când este satisfăcut de ancora montată, capul se auto-asigură cu ajutorul corzilor în punctul principal al ancorei și într-una dintre protecțiile primare (pentru redundanță), după care anunță că a regrupat.
Dacă același cățărător va fi cap de coardă pe tot traseul, este de preferat ca regrupările să fie amenajate folosind bucle de cordelină și/sau anouri, astfel încât fiecare ancoră să aibă un punct principal de asigurare care să poată fi folosit și de secund.
Dacă echipa va parcurge traseul cu „cap schimbat”, metoda cea mai eficientă din punct de vedere al consumului de timp și de echipament este construirea ancorei de regrupare cu ajutorul corzilor de asigurare, dacă lungimea acestora este suficientă. O asemenea ancoră îi oferă condiții optime de auto-asigurare doar celui care a construit-o, dar această funcționalitate limitată este suficientă, în condițiile în care celălalt cățărător nu are nevoie să stea prea mult în regrupare.
După ce a regrupat, principala sarcină a capului de coardă este să acționeze astfel încât secundul să poată începe cât mai repede să se cațăre!
Capul de coardă recuperează imediat restul de coardă până când aceasta se întinde, apoi preia asigurarea secundului, de preferat cu un dispozitiv cu autoblocare - Reverso, ATC - Guide etc. - montat în punctul principal al ancorei. Dacă din diferite motive respectivul folosește un dispozitiv obișnuit, acesta va fi conectat pe bucla de asigurare de la ham, iar coarda va fi redirecționată prin carabiniera unei protecții foarte solide din componența ancorei (de obicei se alege o protecție situată cât mai sus față de poziția cățărătorului) sau prin asigurarea „de factor” (prima asigurare a lungimii de coardă următoare, care, în acest caz, trebuie să fie montată înainte de construirea ancorei de regrupare).
Abia după aceea, în intervalul în care secundul se pregătește să înceapă cățărarea, capul de coardă poate face și alte lucruri (cum ar fi să-și scoată papucii de cățărare, să se îmbrace cu haine mai groase sau să bea apă).
Sarcinile secundului
În momentul în care capul de coardă anunță că s-a oprit și urmează să regrupeze, secundul face un nod opt pe coarda liberă de sub dispozitivul de filat pentru a-și elibera mâinile, după care poate să înceapă să se pregătească pentru cățărare: își pune rucsacul, se încalță etc. În cazul unui incident, acest nod de siguranță se va bloca în dispozitiv, oprind eventuala cădere a capului de coardă fără intervenția secundului, iar din cauza lungimii mari a corzii desfășurate, căderea va fi amortizată suficient de bine.
După ce capul de coardă anunță că a regrupat, secundul îl scoate din asigurare, apoi, în timpul în care capul recuperează surplusul de coardă, începe demontarea ancorei de regrupare, lăsând doar o protecție sau două în care va rămâne asigurat direct, cu un nod cabestan, până când primește confirmarea că poate să înceapă cățărarea. Dacă regruparea este amenajată cu o buclă din cordelină (cordelette), aceasta va fi strânsă astfel încât să fie pregatită pentru folosirea în următoarea regrupare.
După ce s-au întins corzile, iar capul de coardă l-a anunțat că a preluat asigurarea, secundul demontează și restul protecțiilor și îl informează pe capul de coardă că începe să se cațăre. În acest fel, dacă totul merge bine, între anunțul „poți să pleci” și începerea cățărării secundului n-ar trebui să treacă mai mult de câteva zeci de secunde.
Tranziția în regrupare
Din momentul în care toți membrii echipei au ajuns în regrupare, aceștia trebuie să acționeze astfel încât capul de coardă de pe următoarea lungime să se pună cât mai repede în mișcare!
În cazul în care cățărătorii vor prelua alternativ conducerea pe parcursul traseului (cap schimbat), la sosirea în regrupare, secundul se auto-asigură în ancoră (în acest caz, este suficientă o asigurare provizorie cu un nod cabestan pe coardă), iar dacă are un rucsac, acesta va fi asigurat într-o protecție din componența ancorei, într-o poziție în care să nu încurce activitatea din regrupare.
În continuare, cățărătorul primește de la coechipier echipamentul pe care acesta nu l-a folosit pe lungimea de coardă anterioară, apoi noul secund mută dispozitivul de asigurare din punctul principal al ancorei pe bucla de asigurare de pe ham și anunță că este pregătit să asigure.
Înainte de a începe cățărarea, este indicat ca noul cap de coardă să verifice dacă protecția direcțională din componența ancorei este poziționată corect pentru direcția în care intenționează să înainteze și pentru poziția în care anticipează că va monta prima asigurare, apoi anunță că începe cățărarea și poate pleca din regrupare.
Dacă secundul care va prelua conducerea pe lungimea de coardă următoare este filat cu un dispozitiv cu autoblocare - Petzl Reverso, DMM Pivot, Black Diamond ATC Guide etc. - direct din ancora de regrupare, acesta poate să rămână în asigurare până la plecarea din regrupare, fără să mai fie nevoie să-și facă o alta auto-asigurare.
Tot ce are de făcut este să-i dea coechipierului dispozitivul lui de asigurare, pe care acesta îl montează pe coardă și îl folosește în continuare pentru a-l fila de pe ham, iar la plecarea din regrupare noul cap de coardă ia cu el dispozitivul cu care a fost asigurat în ancoră. Practic, cei doi fac schimb de dispozitive de asigurare în fiecare regrupare, iar această manevră poate scurta în mod semnificativ tranziția.
Este de remarcat aici că în acest caz echipa are nevoie de un singur dispozitiv de asigurare cu autoblocare, cel pe care îl va lua cu el capul de coardă. Celălalt dispozitiv, care rămâne la secund, poate fi orice model adecvat pentru asigurarea capului de coardă, de exemplu un dispozitiv simplu de tip tubular („coșuleț”).
Dacă pe lungimea următoare capul de coardă nu se schimbă, operațiunile devin ceva mai complicate:
- Secundul se auto-asigură cu corzile în ancora de regrupare, într-o poziție în care să nu împiedice cățărarea capului de coardă la începutul lungimii următoare, dar astfel încât imediat după plecarea acestuia să se poată poziționa între ancoră și prima asigurare a lungimii.
- Protecțiile și buclele de asigurare recuperate de pe traseu, materialele folosite pentru ancora de regrupare precedentă și eventual unele piese de echipament care au fost purtate până acum în rucsac, dar care sunt necesare în continuare, sunt înmânate capului de coardă una câte una, astfel încât să se evite scăparea lor.
- În cazul în care corzile au fost adunate în bucle pe coarda de auto-asigurare a capului de coardă, acestea vor fi transferate pe auto-asigurarea secundului, iar dacă au fost stivuite în regrupare, este de preferat să fie filate din nou, astfel încât capetele la care este legat capul de coardă să se afle deasupra.
- Secundul preia asigurarea pe ham a capului de coardă, iar acesta poate începe cățărarea, după ce a primit confirmarea că este asigurat și poate să plece.
Comunicarea pe parcursul cățărării
În traseele de escaladă sportivă sau în cele de trad de o singură lungime de coardă comunicarea dintre cățărători reprezintă rareori o problemă, pentru că asigurarea capului de coardă se face de la sol, iar acesta poate fi urmărit cu privirea, motiv pentru care manevrele de coardă pe care le face respectivul în timpul cățărării pot fi intuite cu ușurință de cel care îl asigură.
Situația se schimbă însă atunci când cățărătorii nu mai au contact vizual din cauza reliefului stâncii sau a distanței dintre ei sau atunci când manevrele de coardă devin mai complicate (ceea ce se întâmpla frecvent în traseele de mai multe lungimi de coardă). În aceste cazuri, înainte de a începe ascensiunea, coechipierii trebuie să stabilească un sistem de comunicare bazat pe semnale a căror semnificație să fie clară și fără echivoc pentru fiecare dintre ei, indiferent de modul în care acestea sunt exprimate.
În principiu, sistemul de comunicare se bazează pe trei categorii de mesaje:
- comenzi de coardă care se referă la felul în care coechipierii trebuie să manevreze corzile: slăbirea, filarea sau blocarea corzii
- anunțuri prin care coechipierii sunt înștiințați despre o anumită situație - regrupare, căderea unui cățărător, căderi de pietre etc. - sau prin care se transmit anumite informații: lungimea corzii rămase, direcția traseului etc.
- interogații adresate coechipierilor pentru obținerea acordului lor pentru anumite acțiuni (de exemplu începerea cățărării pe lungimea următoare) sau pentru obținerea de informații (de exemplu lungimea corzii disponibile în regrupare).
Cel mai frecvent, cățărătorii comunică verbal, folosind exprimări concise, formulate în așa fel încât să fie cât mai diferite fonetic pentru a nu putea fi confundate între ele (de exemplu, „slăbește” sau „slab” pentru „dă-mi mai multă coardă”, „filează” sau chiar „fil” pentru „trage coarda înapoi prin dispozitivul de asigurare” etc.), care acoperă majoritatea situațiilor care se pot întâlni pe parcursul cățărării.
În anumite condiții care ar face imposibilă comunicarea verbală - vânt puternic, anumite obstacole din perete etc. - cățărătorii pot recurge la semnale acustice (țipete, fluierături etc.) care se aud ceva mai bine decât cele verbale sau la semnale tactile, transmise cu ajutorul corzilor de asigurare (de exemplu, trei smucituri de coardă pentru „am regrupat” sau două pentru „te asigur, poți să pleci”), dar acestea sunt mult mai sărace în semnificații decât comenzile verbale, motiv pentru care se folosesc de regulă doar pentru anunțarea anumitor situații sau acțiuni (regrupare, preluarea asigurării, începerea cățărării etc.). Totuși, pentru că o asemenea situație în care comunicarea devine dificilă poate surveni oricând pe parcursul ascensiunii, iar semnalele acustice și tactile funcționează suficient de bine (în lipsă de altceva...), este absolut necesar ca fiecare echipă să-și stabilească înainte de începerea cățărării un astfel de cod de comunicare alternativă.
Atât semnalele acustice cât și cele tactile trebuie să fie folosite cu precauție, pentru că pot apărea confuzii cu consecințe grave: de exemplu, tracționarea repetată pentru degajarea unei corzi care are frecare mare poate fi interpretată greșit de către secund ca „Am regrupat, scoate-mă din asigurare!”, iar un strigăt multiplicat de ecou poate căpăta un cu totul alt înțeles pentru coechipier.
Atunci când se știe că în traseu nu pot fi folosite metodele obișnuite de comunicare, cățărătorii se pot pune de acord în prealabil asupra acțiunilor necesare în anumite situații. De exemplu, „dacă m-am oprit o vreme, apoi am tras repede foarte multă coardă (deși traseul este prea dificil pentru o asemenea viteză de înaintare), înseamnă că am regrupat și trebuie să mă scoți din asigurare. După ce s-a întins coarda, mai aștepți vreo treizeci de secunde să trec coarda prin dispozitiv, apoi poți să pleci!”.
Pentru că înțelegerea greșită a unui semnal poate avea consecințe grave, fiecare mesaj va fi confirmat de cel căruia îi este adresat (de exemplu, atunci când capul de coardă spune „Filează coarda!” secundul va răspunde „Filez”, „Bine” etc. pentru a arăta că a înțeles comanda). Tot pentru claritatea comunicării, dacă mai sunt și alte echipe de coardă în zona respectivă, coechipierul va fi strigat pe nume, pentru a preveni interferențele cu celelalte echipe (de exemplu, „Laurențiu, am regrupat!”).
Deși de regulă cățărătorii comunică folosind cam aceleași expresii, acestea nu sunt standardizate și pot să aibă forme sau înțelesuri diferite de la o zonă de cățărare la alta sau de la un grup de cățărători la altul, așa că înainte de a te angaja în traseu, este bine să te pui de acord cu coechipierul în privința mesajelor folosite pe parcursul cățărării, atât cu partenerul tău obișnuit, dar mai ales cu un coechipier nou.
De exemplu, aud adesea cum capul de coardă de pe un traseu de escalada sportivă strigă „liber” atunci când vrea ca secundul să-i slăbească coarda. Într-un traseu de mai multe lungimi de coardă, comanda „liber” se folosește de regulă atunci când capul de coardă a regrupat și vrea să fie scos din asigurare, iar pe parcursul cățărării se folosește comanda „slăbește” sau „slab”. Este evident că dacă dintr-o confuzie îl scoți pe capul de coardă din asigurare în loc să-i slăbești puțin coarda, se poate produce un accident cu urmări foarte serioase.
Un exemplu de comunicare verbală între coechipieri în cele patru situații diferite în care aceștia se pot afla pe parcursul unei lungimi de coardă:
1) Echipa de coardă se află în regruparea de jos, înainte de începerea cățărăriii
Secundul (S.): - Te-am luat (am trecut corzile prin dispozitivul de asigurare și sunt pregătit să te asigur)
Capul de coardă (C.C.): - Bine. (confirmă că a înțeles)
C.C. - Pot să plec? (ești sigur că totul este în regulă?)
S.- Poți pleca! (sunt sigur!)
C.C. - Am plecat. (încep să mă cațăr)
S. - Te filez. (confirmă că a înțeles)
2) Pe parcursul cățărării capului de coardă
C.C. - Slab verde! (slăbește coarda verde, vreau să asigur)
S. - Verde slab (confirmare)
C.C. - Filează albastru! (filează coarda albastră, are buclă prea mare)
S. - Filez albastru (confirmare)
C.C. - Blochează ! (tensionează coarda și ține-mă aici... sau cad!)
C.C. - Câtă coardă mai am?
S. - Zece metri!
3) Capul de coardă a regrupat, iar secundul se află încă în regruparea anterioară
C.C. - Am regrupat! (m-am auto-asigurat în ancora de regrupare, scoate-mă din asigurare)
S. - Liber (te-am scos din asigurare, poți să tragi coarda rămasă) ... Sunt eu (s-a întins coarda, poți să începi să mă asiguri)
C.C. - Te-am luat, poți să pleci (ești asigurat, poți începe să te cațări)
S. - Am plecat (încep să mă cațăr)
C.C. - Te filez (confirmă că a înțeles)
4) Pe parcursul cățărării secundului
S. - Slăbește albastru! (slăbește coarda albastră)
C.C. - Albastru slab (confirmă ca a înțeles)
S. - Blochează verde (tensionează coarda verde - de exemplu pentru că „vreau să mă ții aici, să scot o protecție înțepenită”)
C.C. - Verde blocat (confirmă că a înțeles)