Manual de cățărare tradițională

Principii și metode pentru amenajarea regrupărilor

Cuprinsul capitolului

Mijloacele de asigurare folosite în cățărarea tradițională curată îi oferă fiecărei echipe de coardă posibilitatea de a-și alege propriul mod de abordare a traseului,  în condițiile în care - în cazul ideal - linia acestuia nu este marcată cu protecții fixe și nici nu poartă alte urme ale ascensiunilor anterioare.

Din aceasta cauză, în traseele care sunt parcurse în echipă (adică în traseele cu mai multe lungimi de coardă, dar și în cele cu o singură lungime, în care secundul urcă asigurat de sus pentru a recupera protecțiile), capul de coardă va avea și răspunderea rezolvării problemelor legate de alegerea și amenajarea corectă a regrupărilor.

Aceasta sarcină este de o importanță crucială, pentru că siguranța întregii echipe de coardă va depinde doar de cele câteva protecții care formează ancora de regrupare și de modul în care acestea sunt făcute să lucreze împreună, iar pentru orice ancoră de regrupare care este folosită pentru asigurarea capului de coardă există posibilitatea ca ea să fie supusă celor mai mari forțe care pot apărea în cățărare, cele generate în căderile cu factor 2. Într-un asemenea caz, este posibil ca ancora respectivă să rămână singura legătură cu stânca a întregii echipe de coardă, iar cedarea ei ar putea produce accidente extrem de grave (statistic, aceasta este una dintre principalele cauze ale accidentelor mortale din cățărarea tradițională).

Prin urmare, amenajarea regrupării trebuie să fie făcută cu responsabilitate, respectând principiile care asigură siguranța și buna funcționare a ancorei și luând în considerare toți factorii implicați: direcția și mărimea solicitărilor prognozate, rezistența protecțiilor și a celorlalte materiale folosite și modul în care toate acestea conlucrează, rezistența stâncii, corectitudinea nodurilor etc.


Principii pentru construirea ancorei

Ancora (pentru regrupare sau pentru rapel) este un ansamblu de protecții legate împreună prin diferite metode, în așa fel încât să ofere un punct comun de asigurare.

Ancora de regrupare este folosită pentru asigurarea și autoasigurarea cățărătorilor, deci trebuie să fie capabilă să preia toate forțele care ar putea apărea în cazul opririi unei căderi a capului de coardă sau a secundului, pe oricare dintre direcțiile în care aceste forțe ar putea acționa.

Configurația fiecărei ancore este unică, fiind dictată de condițiile specifice regrupării respective: posibilitățile de montare a protecțiilor, tipul, mărimea și rezistența acestora și distanțele dintre ele, echipamentul disponibil, direcțiile solicitărilor, pozițiile cățărătorilor față de ancoră etc. Din această cauză, nu există nicio metodă de amenajare a regrupării care să fie valabilă pentru toate situațiile întâlnite în trasee. Pus în situația să regrupeze, fiecare cap de coardă va trebui să aleagă metoda cea mai adecvată condițiilor date, în așa fel încât să construiască o ancoră de regrupare care să se conformeze cât mai bine celor cinci principii explicate în continuare.

1. Protecții solide

Fiecare protecție din componența ancorei trebuie să fie capabilă să suporte toate solicitările care ar putea apărea, pe toate direcțiile în care acestea ar putea să acționeze. În mod evident, dacă fiecare protecție folosită pentru regrupare se conformează acestei condiții, regruparea ar putea fi sigură chiar și în cazul folosirii unor metode rudimentare de distribuire a solicitărilor, dar nici cea mai savantă metodă de „egalizare” nu poate compensa lipsa de rezistență individuală a protecțiilor primare.

Atunci când apreciezi cât de solidă este protecția, amintește-ți că aceasta are doar atâta rezistență câtă îi oferă stânca în care este montată. Verifică cu grijă amplasamentul și evită montarea protecțiilor în zone cu rocă slabă (friabilă, poroasă, dezagregată etc.) sau după elemente cu aspect fragil sau detașate de masiv (lespezi subțiri, bolovani desprinși etc.).

2. Redundanța

Siguranța unei ancore de regrupare trebuie să nu depindă niciodată de un singur element (o singură protecție, un singur fir de cordelină sau de chingă, o singură carabinieră etc.), care dacă ar ceda ar produce cedarea întregii ancore. În consecință, este absolut necesar ca fiecare element al ancorei să fie dublat cu unul similar, care să acționeze ca o rezervă în cazul unei cedări accidentale a acestuia.

O modalitate eficientă de evaluare a siguranței unei ancore este să te întrebi „ce s-ar întâmpla dacă...” (...s-ar rupe anoul, ar ceda carabiniera, s-ar smulge nuca, s-ar tăia cordelina în punctul ăsta etc.) apoi, dacă rezultatul estimat ar fi catastrofal, să ajustezi ancora în consecință pentru a asigura redundanța elementului respectiv.

Astfel, într-o regrupare echipată cu „spituri” trebuie să folosești minimum două dintre acestea, deși o singură ancoră chimică sau mecanică montată corect probabil că ar avea o rezistență suficientă, iar într-o regrupare cu protecții mobile, de obicei se folosesc cel puțin trei protecții, chiar dacă fiecare dintre ele „poate opri un camion”. Totuși, chiar dacă ai montat trei protecții, însă toate se află în aceeași fisură, în cazul cedării unei laturi a fisurii (de exemplu în cazul dislocării unei lespezi) întreaga regrupare va ceda, deci pentru satisfacerea condiției de redundanță este necesar ca protecțiile să fie montate în fisuri diferite.

De asemenea, punctul principal de asigurare al ancorei trebuie să fie prevăzut cu două carabiniere cu clapetele opuse, pentru că o singură carabinieră s-ar putea deschide accidental chiar dacă este prevăzută cu siguranță, ar putea fi scoasă din greșeală de un membru al echipei sau s-ar putea rupe din cauza unui defect de fabricație (uneori, paranoia este benefică!).

La fel stau lucrurile și în privința anourilor sau cordelinei folosite: chiar dacă rezistența materialelor respective ar putea fi suficientă, acestea trebuie să fie dublate în așa fel încât, în cazul ruperii unui fir (prin frecarea de o muchie ascuțită?!), să existe încă un fir de rezervă care să preia încărcarea.

Totuși, trebuie să fii conștient că scopul tău este să construiești o ancoră „suficient de sigură” și să nu aluneci pe panta multiplicării absurde a elementelor acesteia pentru obținerea unui plus de siguranță de care nu ai nevoie.

La o primă vedere, poți avea impresia că prin dublarea unui element al ancorei vei crește doar cu puțin siguranța acesteia și din cauza încrederii pe care ai căpătat-o în echipamentul pe care îl folosești, ai putea ajunge la concluzia că asigurarea redundanței nu merită timpul și osteneala. Totuși, din diferite motive (defect de fabricație, neatenție, uzura sau îmbătrânirea materialului, căderea unei pietre, frecarea cu stânca etc.) anumite părți ale ancorei pot ceda, iar un calcul simplu al probabilităților de cedare totală a ancorei arată că efectul pe care îl are dublarea elementelor ei este suficient de mare ca să merite efortul.

Să presupunem că probabilitatea de cedare accidentală a unui element al ancorei ar fi de 1/1.000 - adică ar putea să cedeze o dată la o mie de cazuri (numărul este ales la întâmplare). În cazul în care dublezi elementul respectiv, probabilitatea ca cele două elemente să cedeze simultan se calculează ca produsul probabilităților de cedare individuală, ceea ce în cazul nostru înseamnă 1/1.000.000 - o dată la un milion de cazuri, o perspectivă mult mai liniștitoare.

Pe de altă parte, dacă principiul redundanței nu este respectat pentru fiecare element al ancorei, posibilitatea de cedare totală a ancorei va depinde de probabilitatea de cedare a elementelor care nu sunt redundante.

3. Distribuirea încărcărilor

Forțele care acționează asupra ancorei trebuie să fie distribuite cât mai uniform între protecțiile care o compun, astfel încât acestea sa contribuie în mod cât mai egal la rezistența ancorei. (Metodele de distribuire a încărcărilor între protecțiile din componența ancorelor pentru regrupare sunt explicate mai jos, într-o secțiune separată).

Descompunerea fortelor pentru diferite unghiuri

De asemenea, indiferent de metoda de distribuire a forțelor pe care o aplici, trebuie să ai grijă ca unghiurile dintre ramurile ancorei sau dintre protecțiile primare să fie cât mai mici. În caz contrar, încărcările ar putea fi amplificate, ceea ce ar avea consecințe negative asupra rezistenței și stabilității ancorei. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este necesar ca protecțiile să fie suficient de apropiate sau ca legăturile dintre ele să fie suficient de lungi.

Pentru exemplificare, să considerăm ancora cu două brațe din diagrama alăturată, asupra căreia aplicăm o forță de 10 kN. Dacă unghiul dintre brațele ancorei ar fi de 60°, fiecare dintre acestea ar prelua 5,8 kN. Mărind unghiul, solicitările cresc, ajungând ca pentru un unghi de 130°, fiecare braț să fie încărcat cu 12 kN - cu 2 kN mai mult decât forța care acționează asupra întregii ancore!

În multe cărți și articole scrise pe această temă, distribuirea încărcărilor este numită „egalizare”, ceea ce ar presupune repartizarea absolut uniformă a forțelor între toate protecțiile primare. Acest termen este inexact, pentru că din diferite motive - frecările din sistem, proprietățile elastice ale materialelor folosite etc. - nicio metodă cunoscută de construire a regrupărilor nu poate realiza o asemenea distribuire perfectă.

Cu toate acestea, cuvântul „egalizare” este folosit pe alocuri și în acest manual, în intenția de a formula o exprimare cât mai concisă a ideii de „legare împreună a două sau mai multe protecții, pentru a le face să lucreze cât de cât împreună”.

4. Fără extensie

Cedarea parțială a ancorei nu trebuie să producă deplasări în sistemul folosit. Dacă în cazul cedării unui element (ruperea unei bucle, smulgerea unei protecții etc.), încărcarea va fi distribuită în mod dinamic pe celelalte protecții primare prin extensia ancorei (adică prin deplasarea bruscă a punctului principal de asigurare în care sunt aplicate încărcările), forțele rezultate ar putea să inducă solicitări periculoase în protecțiile rămase.

Cercetările recente au arătat că atunci când în sistem se află o coardă dinamică, aceste solicitări sunt mai mici decât se credea. Cu toate acestea, extensia ancorei este destul de periculoasă și chiar și în cazul fericit în care nu produce consecințe grave, cățărătorii asigurați în ancora respectivă trăiesc niște momente memorabile.

5. Simplitate

Atunci când construiești o ancoră de regrupare este bine ca aceasta să aibă o configurație cât mai simplă. In acest fel, întregul sistem poate fi verificat cu ușurință, iar eventualele probleme pot fi descoperite și corectate la timp. De asemenea, montarea și demontarea ancorei vor consuma mai puțin timp (scurtând astfel durata ascensiunii) și mai puțin echipament, care poate fi mai folositor pentru continuarea traseului.



O altă abordare pentru evaluarea ancorei de regrupare: „Triplul S”

Cățărătorii au tendința să perceapă principiile care trebuie luate în considerare pentru construirea ancorelor ca pe niște condiții obligatorii care trebuie să fie satisfăcute în totalitate pentru validarea ancorei construite. În acest sens, mulți autori recomandă acronime care să ghideze cățărătorul pas cu pas în parcurgerea listei principiilor respective (de exemplu, unele manuale americane propun „SRENE: Solid, Redundant, Equalized, No Extension” sau pe românește „SREFE: Solid, Redundant, Egalizat, Fără Extensie”).

Totuși, în condițiile reale din cățărare este practic imposibil ca toate principiile enunțate mai sus să fie respectate concomitent. Din această cauză, configurația fiecărei ancore va reprezenta întotdeauna o soluție de compromis, care trebuie să ofere suficientă rezistență și siguranță - „suficient” însemnând că în regruparea respectivă, ancora trebuie să reziste tuturor solicitărilor care ar putea apărea, pe toate direcțiile în care ancora ar putea fi solicitată.

Alegerea compromisului care să garanteze siguranța regrupării și implicit a întregii echipe este responsabilitatea capului de coardă care montează ancora respectivă, care în cele mai multe cazuri va fi nevoit să considere principiile mai curând ca pe o strategie de evaluare a siguranței regrupării, decât ca pe niște directive stricte. De exemplu, în situațiile reale, uneori cedarea unei protecții ar putea să producă o oarecare extensie în sistem, dar aceasta să fie acceptabilă sau prea puțin probabilă, stânca din zona regrupării ar putea să ofere doar două posibilități pentru montarea protecțiilor, dar acestea să fie extrem de solide sau ancora să fie un singur copac, un colț de stâncă sau o clepsidră ale căror rezistențe să fie dincolo de orice îndoială.

În aceste condiții, este evident că metoda unui acronim mnemonic de tip SREFE, care se concentrează pe „bifarea” unei liste de condiții obligatorii, dar în același timp contradictorii (de exemplu, egalizarea și eliminarea extensiei), nu-i este de mare folos capului de coardă, care are nevoie să facă niște concesii pentru a elabora o soluție de compromis pentru construirea ancorei într-o situație dată.

Ron Funderburke de la American Alpine Club a formulat o nouă metodă de evaluare a ancorei, numită Triplul S, care propune o abordare mai inteligentă și mai cuprinzătoare prin integrarea principiilor de respectat în următoarele trei condiții globale:


TOP

Mărimile și direcțiile forțelor din sistemul de asigurare

Pentru a reuși să construiască ancore de regrupare sigure și un sistem de asigurare eficient pe măsură ce înaintează pe traseu, capul de coardă are nevoie să evalueze în mod obiectiv riscurile pe care și le asumă pe parcursul cățărării, iar pentru aceasta, trebuie să fie capabil să aprecieze cât mai corect mărimile forțelor care pot apărea în cazul opririi unei căderi și să identifice direcțiile din care aceste forțe pot acționa asupra asigurărilor și asupra ancorelor de regrupare.

În acest scop, cățărătorii trebuie să înțeleagă legătura dintre înălțimea căderii și mărimea forțelor dinamice generate, precum și felul în care aceste forțe sunt amortizate prin contribuția diferitelor componente ale sistemului. Aceste elemente au o mare importanță pentru stabilirea felului în care asigurările vor fi distribuite pe parcursul lungimii de coardă, pentru determinarea tipurilor protecțiilor folosite și a orientărilor acestora și pentru configurarea ancorelor de regrupare.

Factorul de cădere

Factorul de cădere F este un indicator teoretic al severității unei căderi și se definește ca raportul dintre înălțimea de cădere H (măsurată până în punctul în care începe să se întindă coarda) și lungimea L a porțiunii de coardă care amortizează căderea (coarda activă): F = H / L

Factorul de cadere

În cățărare, cele mai mari solicitări posibile din sistemul de asigurare vor apărea în condițiile opririi unei căderi cu factor 2, care corespunde situației în care înălțimea de cădere este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate (diagrama din stânga imaginii alăturate), iar ancora de regrupare preia integral forțele dinamice generate.

Din această cauză, capul de coardă trebuie să monteze o asigurare solidă imediat după plecarea din regrupare. Această așa-zisă asigurare „de factor” (care este detaliată în capitolul „Parcurgerea traseelor”) are rolul de a proteja ancora de regrupare și trebuie să fie considerată o parte integrantă a acesteia.

Odată cu înaintarea pe parcursul lungimii de coardă, factorul de cădere potențial - și implicit forțele dinamice generate în cazul unei eventuale căderi - se micșorează progresiv datorită montării asigurărilor intermediare, care limitează înălțimea de cădere, în timp ce lungimea corzii de asigurare dintre secund și capul de coardă va crește (în diagrama din dreapta este un exemplu de cădere cu factor 1).

Totuși, factorul de cădere nu furnizează prea multe informații despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în timpul căderii (motiv pentru care l-am definit ca „indicator teoretic”), ci este doar o apreciere globală a severității căderii respective, care nu dă decât o idee vagă despre consecințele posibile ale acesteia.

De fapt, două căderi care au același factor dar au înălțimi diferite vor avea efecte diferite. De exemplu, comparând o cădere de 5 m cu 10 m de coardă desfășurată și una de 10 m amortizată de 20 m de coardă, observăm că ambele căderi au factorul 0,5, iar forțele dinamice generate vor fi similare. Totuși, căderea mai lungă va dura mai mult, iar pe parcursul ei se va atinge o viteză mai mare, ceea ce înseamnă că pentru oprirea căderii, sistemul de asigurare va trebui să disipeze o cantitate mai mare de energie. În aceste condiții, se produce o creștere semnificativă a alungirii dinamice a corzii (care se adaugă la înălțimea de cădere), ceea ce înseamnă că atât pericolul de lovire de un obstacol în timpul căderii, cât și gravitatea consecințelor unei asemenea lovituri vor fi mai mari.

Atunci când apreciezi factorul de cădere, trebuie să fii conștient că mărimea forțelor dinamice generate este influențată și de alte variabile din sistem, care sunt greu de luat în calcul. De exemplu, forțele de frecare care apar la contactul cu stânca sau cu carabinierele protecțiilor împiedică întinderea elastică a corzii, ceea ce este echivalent cu o micșorare a lungimii porțiunii ei active, care amortizează căderea. În aceste condiții, factorul de cădere efectiv va fi mai mare decât cel teoretic (care ia în considerare întreaga lungime a corzii desfășurate), iar aceasta are ca rezultat creșterea solicitărilor asupra cățărătorului care cade și asupra asigurării care oprește căderea.

Una dintre situațiile în care poate apărea acest efect este cea în care o asigurare este montată sub un tavan fără o extensie de lungime adecvată, iar coarda se freacă de buza tavanului. Amortizarea unei eventuale căderi într-o asigurare plasată mai sus s-ar face practic numai pe lungimea de coardă dintre buza tavanului și capul de coardă, în timp ce contribuția restului corzii va fi drastic micșorată datorită forțelor de frecare generate la contactul cu stânca. În acest caz, factorul de cădere efectiv poate fi mult mai mare decât cel teoretic.

Direcțiile solicitărilor

Fiecare ancoră de regrupare trebuie să fie configurată ținând cont de particularitățile specifice poziției respective, astfel încât să fie capabilă să reziste în condițiile celui mai defavorabil scenariu, iar pentru aceasta, trebuie sa anticipezi toate direcțiile din care ancora ar putea fi solicitată. În principiu, aceste direcții sunt urmatoarele:

Totuși, în traseele cu linii mai complexe, direcțiile de aplicare asupra ancorei a forțelor generate de o cădere pot fi variabile, iar atunci când construiești ancora trebuie să ții cont de eventualele situații care ar putea produce schimbarea acestora.

Pentru exemplificare, să considerăm că ai ajuns în regrupare printr-o traversare orizontală, înainte de care ai montat o asigurare. Dacă secundul va cădea înainte de a recupera protecția de la începutul traversării, ancora va fi solicitată lateral, pe direcția acestei asigurări. Dacă va cădea pe parcursul traversării, după ce a recuperat ultima protecție, secundul va pendula, ceea ce va produce o variație a direcției solicitărilor pe toata amplitudinea pendulului.

Direcțiile forțelor care acționează asupra ancorei de regrupare pot varia și în cazul opririi unei căderi a capului de coardă. Dacă aceasta survine după asigurarea unei prime protecții montată deasupra regrupării, ancora va fi solicitată în sus, pe direcția acesteia, iar în cazul în care asigurarea cedează, ancora va fi solicitata brusc direct în jos, cu forțe care se pot apropia de cele corespunzătoare factorului de cădere 2.

Protecții direcționale

Ancora pre-egalizata

Pentru ca ancora să devină multidirecțională, este necesară adăugarea unei (sau unor) protecții suplimentare orientate în direcția opusă celor primare care formează regruparea, care să le protejeze pe acestea împotriva smulgerii accidentale. Cel mai frecvent, protecția direcțională se adaugă în configurația ancorei, astfel încât un braț al acesteia să fie orientat în sens opus celorlalte.

În exemplul din imaginea alăturată este o posibilă ancoră dintr-un traseu dezvoltat pe verticală, care este construită astfel încât să preia solicitări gravitaționale (în jos), pentru a opri o cădere cu factor 2 a capului de coardă direct în ancora de regrupare. Protecția direcțională, conectată în punctul principal de asigurare (PPA), va prelua solicitările orientate în sus, pe direcția primei asigurări de după regrupare, astfel încât să împiedice smulgerea ancorei în cazul unei căderi pe parcursul lungimii, după ce coarda a fost trecută prin asigurări.

În anumite situații, de exemplu când pozitia punctului de asigurare al ancorei și/sau când spațiul disponibil în regrupare nu permit plasarea secundului între ancoră și prima asigurare din lungimea următoare, acesta trebuie să fie protejat cu o protecție direcțională montată separat de restul ancorei, care să împiedice smulgerea lui din regrupare în cazul căderii capului de coardă.

În acest caz, pe lângă autoasigurarea din punctul principal al ancorei, secundul se asigură și în protecția direcțională cu una dintre corzi (pentru a folosi proprietățile dinamice ale acesteia pentru amortizarea șocurilor), folosind un nod cabestan făcut pe o carabinieră cu siguranță.


TOP

Construirea ancorelor de regrupare cu anouri și bucle din cordelină

După montarea protecțiilor primare care vor compune ancora de regrupare, acestea trebuie să fie legate împreună, astfel încât să lucreze ca un sistem unitar, în care fiecare protecție să contribuie la rezistența și stabilitatea ancorei pe direcțiile din care aceasta este solicitată. Pentru distribuirea încărcărilor între protecții se pot folosi corzile de asigurare și/sau bucle înnodate sau cusute din cordelină sau chingă.

În cazul în care echipa de coardă este compusa din trei cățărători sau dacă într-o echipă de doi capul de coardă nu se schimbă pe următoarea lungime de coardă, este indicat ca amenajarea regrupării să fie făcută folosind bucle de cordelină sau de chingă, astfel încât ancora să aibă un punct principal de asigurare care să poată fi folosit de toți membrii echipei. În acest fel, la sosirea în regrupare, fiecare secund se poate autoasigura imediat în punctul principal al ancorei cu un nod cabestan făcut pe coarda lui de asigurare.

Materiale și noduri folosite pentru construirea regrupării

Pentru legarea protecțiilor primare din componența ancorei în scopul distribuirii între ele a încărcărilor, se folosește frecvent o bucată de 6-7 metri de cordelină de Nylon de 7 mm diametru (care are o rezistență minimă de 9,8 kN conform standardelor UIAA-102/EN-564), ale carei capete sunt înnodate permanent cu un nod dublu pescăresc. (Această buclă de cordelină este numită adesea „cordelette”, după termenul folosit de francezi).

În locul cordelinei din Nylon se poate folosi cordelină cu miez din Aramid sau Dyneema cu diametrul de 5,5 sau 6 mm, care are rezistență mult mai mare, este mai ușoară, ocupă mai puțin loc pe ham, dar este foarte puțin elastică, ceea ce înseamnă că aceasta va avea o capacitate redusă de distribuire și de amortizare a șocurilor din sistem. Pentru acest fel de cordelină, fabricanții recomandă legarea buclelor cu un nod triplu pescăresc.


Nod pescaresc dublu Nod pescaresc tripluNod pescaresc triplu
Legarea buclelor de cordelină din Nylon (nod dublu) și de cordelina Dyneema (nod triplu)
și cele două bucle din cordelină de 7 mm (cordelettes) pe care le folosesc eu în trasee,
înfășurate astfel încât să poată fi transportate pe ham.

Amenajarea ancorei de regrupare se poate face și cu anouri cusute din chingă. Toate anourile certificate au rezistența garantată de min. 22kN (conform standardelor UIAA-104/EN-566) și sunt confecționate din chingă Dyneema sau din Nylon, într-o gamă de lungimi care să acopere orice nevoie (de regula, lungimile anourilor sunt multipli de 60 cm).

În general chinga din Nylon folosită are lățimi cuprinse între 16 și 25 mm fiind astfel mai rigidă și mai voluminoasă, dar anoul confecționat din acest material are o oarecare capacitate de amortizare a șocurilor. Chinga Dyneema are aceeași rezistență, dar  este mult mai îngustă (6-12 mm) și mai suplă, fiind astfel mai ușoară și mai puțin voluminoasă, dar elasticitatea ei este aproape nulă.

Distribuirea statică a încărcărilor (pre-distribuire)

Ancora pre-egalizata

Dacă ancora de regrupare va fi solicitată dintr-o singură direcție, care nu se va modifica pe parcursul cățărării capului de coardă sau a secundului (de exemplu dacă linia traseului este pe verticala regrupării), se poate realiza o pre-distribuire a încărcărilor între protecțiile componente ale ancorei de regrupare pe direcția previzibilă (această metodă este numită uneori și pre-distribuire sau egalizare statică).

Pentru aceasta, poți folosi o buclă din cordelină de nylon cu diametrul de 7 mm sau un anou din chingă de lungime suficientă (imaginea alăturată), care se trece prin carabinierele tuturor protecțiilor, apoi buclele dintre protecții se trag în jos (1), se tensionează în mod cât mai egal în direcția solicitărilor anticipate și se leagă împreună cu un nod simplu sau opt (2).

Se observă că o ancoră construită în acest fel respectă condiția de redundanță, pentru că brațele ancorei sunt independente, iar punctul principal de legare este alcătuit din trei fire de chingă. De asemenea, cedarea unuia dintre brațele ancorei nu produce extensie în sistem.

Punctul secundar de asigurare

Atunci când se folosește această metodă de distribuire statică a încărcărilor, ancora oferă un punct principal de asigurare (P.P.A.) ușor de folosit pentru toți membrii echipei de coardă, dar pe lângă acesta, se mai poate crea un punct secundar (P.S.A.), conectând o carabinieră cu siguranță prin fiecare dintre buclele care formează brațele ancorei (imaginea din dreapta).

Acest punct secundar de asigurare poate fi folosit atunci când vrem să evităm aglomerarea punctului principal (de exemplu pentru autoasigurarea capului de coardă astfel încât punctul principal să rămână liber pentru secunzi, pentru conectarea dispozitivului de asigurare cu autoblocare folosit pentru filarea secundului sau pentru atârnarea rucsacului).

Limitările metodei de pre-distribuire a încărcărilor

Atunci când folosești „egalizarea” statică, trebuie să fii conștient că în acest fel este practic imposibil ca încărcările să fie distribuite în mod egal între protecțiile primare. În majoritatea cazurilor, o mare parte a încărcărilor poate ajunge să fie suportată doar de una sau de două protecții, în timp ce toate celelalte asigură doar redundanța ancorei, fără a avea o contribuție semnificativă în preluarea solicitărilor.

Din cauza acestor limitări, această metodă se va folosi doar dacă fiecare protecție primară din componența ancorei este capabilă să preia integral solicitările prognozate, care vor avea direcții ușor de anticipat și dacă protecțiile sunt suficient de apropiate pentru ca brațele ancorei să fie cât mai egale, iar unghiurile dintre ele să fie cât mai mici.

Ancora pre-egalizata

În imaginea din stânga este un exemplu de ancoră „pre-egalizată” construită într-un traseu dezvoltat pe verticală, care a fost configurată pentru a rezista încărcărilor aplicate în jos, în cazul căderii secundului sau în cazul căderii capului de coardă înainte de asigurarea primei protecții din lungimea următoare.

Pentru această ancoră, a fost preferată pre-distribuirea încărcărilor, pentru că direcțiile solicitărilor (pe verticală) sunt predictibile, protecțiile primare sunt solide și se află la același nivel, ceea ce face ca brațele ancorei să aibă cam aceeași lungime, iar unghiurile dintre brațe sunt suficient de mici pentru a nu produce o multiplicare a solicitărilor individuale asupra protecțiilor.

Pentru a împiedica smulgerea ancorei prin ridicarea secundului din regrupare în cazul căderii capului de coardă pe parcursul lungimii următoare, în componența ancorei trebuie să fie adăugată și o protecție direcțională, orientată în sens opus celor care compun ancora (în acest caz, această protecție trebuie să preia solicitările aplicate de jos în sus).

Distribuirea dinamică a încărcărilor (auto-distribuire sau „auto-egalizare”)

În situațiile în care direcțiile forțelor care acționează asupra ancorei se pot modifica pe parcurs (de exemplu, atunci când ar fi posibilă o cădere pendulară a capului de coardă într-o traversare de la începutul lungimii, înainte de montarea protecției „de factor”), avem nevoie ca încărcările să rămână distribuite cât mai uniform între protecțiile primare pe măsură ce variază direcția forțelor.

Cea mai simplă metodă pentru distribuirea dinamică a încărcărilor între două protecții este folosirea unui X glisant (din eng. „sliding X”). Pentru formarea acestuia se trece un anou sau o buclă înnodată din cordelină prin fiecare carabinieră, bucla dintre acestea se trage în jos și se răsucește cu 180 de grade, apoi cele două bucle se prind împreună într-o carabinieră, care este bine să fie cât mai largă, pentru micșorarea frecărilor (succesiunea 1 - 4 din imagine).

X glisant

Se observă că această configurație nu respectă condiția de redundanță (ruperea chingii ar produce cedarea întregii ancore), iar în cazul cedării uneia dintre protecții s-ar produce o extensie importantă care poate genera forțe dinamice periculoase.

Pentru asigurarea redundanței există două soluții:

Limitarea extensiei

Pentru că unii cățărători obiectează că nodurile folosite pentru diferitele metode de amenajare a regrupărilor reduc rezistența chingii, inginerul Kolin Powick de la Black Diamond a făcut câteva încercari distructive folosind anouri din chingă Dyneema de 120 cm.

Anourile au fost încercate în cele trei configurații folosite în amenajarea ancorelor: X glisant, X glisant cu noduri limitatoare și distribuire statică a încărcărilor cu un anou lung cu un nod opt. Deși în cazul chingilor înnodate ruperea s-a produs întotdeauna la nod, rezistența ancorei a depășit de fiecare data 21 kN, ceea ce este mai mult decât suficient în condițiile reale din cățărare.

Exemple de distribuire dinamică a încărcărilor folosind anouri sau bucle de cordelină

Ancora partial auto-egalizata

Ancora din fotografia din dreapta este compusă din trei protecții legate cu un anou din chingă, astfel încât distribuirea încărcărilor între cele două brațe ale ei (friendul din stânga și grupul format din friendul și nuca din dreapta) să se realizeze în mod dinamic, ceea ce face ca încărcările preluate de fiecare braț să rămână destul de apropiate chiar și în cazul unor schimbări semnificative ale direcției încărcărilor.

Pentru simplificare, nu am adăugat și o protecție direcțională în configurația ancorei prezentate, dar aceasta trebuie folosită în situațiile reale din cățărare pentru a împiedica smulgerea în sus a protecțiilor primare în cazul în care capul de coardă cade și ridică secundul din regrupare.

Pentru a amenaja ancora, după amplasarea protecțiilor primare se fac cele două noduri de limitare (L) pe un anou de lungime adecvată. Deocamdată, nodurile nu se strâng, pentru a putea fi ajustate mai târziu.

Cele două bucle obținute la capetele anoului (brațele ancorei) se prind de carabinierele fiecărei protecții fie direct, dacă brațul respectiv al ancorei are o singura protecție primară, fie folosind noduri cabestan (C), cu ajutorul cărora se reglează lungimea chingii pentru fiecare protecție de pe brațul respectiv, pentru o cât mai bună distribuire a încărcărilor între acestea.

După definitivarea formei ancorei, nodurile de limitare (L) se poziționează simetric față de punctul principal de legare, la o distanță de 20-30 cm între ele, apoi se strâng.

Se observă că în configurația din imagine, brațul din dreapta ancorei este format din două protecții „pre-egalizate”, prin legarea lor cu noduri cabestan (C) pe aceeași buclă, astfel încât chinga dintre ele să nu fie tensionată. Dacă ancora are patru protecții primare, pentru brațul din stânga poate fi folosită aceeași metodă ca și pentru cel din dreapta.

Capacitatea de distribuire dinamică a încărcărilor se datorează modului în care este realizat punctul principal de asigurare, care permite deplasarea laterală a carabinierelor pe chingile respective, dar trebuie să fim totuși conștienți că prin această metodă, distribuirea se face între brațele ancorei și nu între toate protecțiile primare.

Pentru exemplul de ancoră din imaginea de mai sus, dacă nu ar exista nodurile de limitare, distribuirea încărcărilor ar putea funcționa pe un arc de cca. 120 de grade, dar în cazul smulgerii friend-ului din stânga, extensia care s-ar produce ar genera o încărcare dinamică periculoasă asupra brațului din dreapta.

Nodurile de limitare a extensiei au și rolul de a asigura redundanța, astfel încât brațele ancorei să fie independente, iar punctul principal de legare să fie format din două fire de chingă separate. Fără nodurile respective, ruperea chingii în orice punct din zona ei tensionată ar produce cedarea întregii ancore.


Ancora auto-egalizata

În cazul în care ancora din exemplul de mai sus ar fi tracționată în lateral, dincolo de o anumita limită solicitarea aferentă unui braț „pre-egalizat” ar fi preluată integral doar de una dintre protecțiile din componența acestuia, iar încărcarea totală ar ajunge să fie distribuită numai pe două dintre protecțiile primare ale ancorei, celelalte funcționând doar ca rezerve.

Pentru o distribuire mai eficienta a încărcărilor între toate protecțiile primare indiferent de direcția de solicitare a ancorei, nuca și friendul montate pe brațul din dreapta al ancorei de mai sus pot fi la rândul lor legate cu un „X glisant” (explicat mai sus) pe un anou scurt notat cu (X) în imaginea alăturată, care repartizează destul de bine și în mod dinamic încărcările între cele două protecții.

În aceasta noua configurație, friendul care formează brațul stâng va prelua 50 % din încărcări, iar nuca și friendul care formează brațul drept vor prelua fiecare câte 25 % din încărcarea totală, chiar în cazul unei variații importante a direcției solicitărilor asupra ancorei. (Proporțiile încărcărilor sunt pur teoretice! În realitate, acestea sunt modificate substanțial de efectul frecărilor din sistem.)

Pe brațul din stânga al ancorei din imagine se observă o buclă (B) legată cu un nod simplu. În cazul de față, această buclă (opțională) are rolul de a scurta chinga, astfel încât punctul principal de legare să fie poziționat la înălțimea dorită.

Punctul principal de asigurare al ancorei

Indiferent de metoda de amenajare a ancorei, toate elementele de legare a protecțiilor (anouri din chingă, cordelina etc.) converg spre un punct principal de legare, care este locul cu cea mai mare rezistență din întreaga configurație a ancorei și care este destinat asigurării și autoasigurării cățărătorilor.

Autoasigurarea cățărătorilor în ancorele egalizate static se va face în punctul principal al ancorei, iar pentru redundanță se va asigura și una dintre protecțiile primare.

În ancorele egalizate dinamic (fotografiile de mai jos), în punctul principal al ancorei, în care chinga este dublată, se folosesc două carabiniere cu siguranță, fiecare pe câte un fir al chingii, configurație în care forțele de frecare sunt minime și este respectată și condiția de redundanță. O altă variantă este configurația „X glisant” cu două carabiniere simple cu clapetele opuse. În cazuri excepționale, poți folosi o singură carabinieră cu siguranță, dar trebuie să fii conștient că în acest fel vei sacrifica redundanța ancorei, a cărei siguranță va depinde în acest caz de un singur element: carabiniera respectivă.

Punct principal cu doua carabiniere cu sigurantaX glisant cu doua carabiniere simple cu clapetele opuseX glisant cu o singura carabiniere cu siguranta - fara redundanta!


TOP

Construirea ancorelor de regrupare cu ajutorul corzilor

Atunci când secundul din lungimea de coardă precedentă preia conducerea pe următoarea lungime (ascensiune „cap schimbat”), acesta are nevoie să se autoasigure în regrupare - de regulă cu un nod cabestan pe coarda de asigurare - doar pe scurta durată în care coechipierul repoziționează dispozitivul de asigurare și îi transferă restul de echipament (cel pe care nu l-a folosit în lungimea precedentă), apoi poate continua cățărarea în cap de coardă.

În acest caz, regruparea trebuie să ofere posibilități de autoasigurare doar pentru cel care a amenajat-o, care poate construi ancora folosind doar corzile de asigurare. Aceasta metodă economisește timp, iar capul de coardă nu mai are nevoie să care materiale suplimentare (cordelină sau anouri) pentru amenajarea regrupărilor. Pentru aceasta însă, trebuie să mai aibă suficientă coardă, iar lungimea următoare trebuie să nu fie „întinsă”, pentru că o parte din lungimea corzilor va fi folosită pentru amenajarea ancorelor de regrupare.

Amenajarea regrupării cu ajutorul unei corzi simple

Dacă echipa folosește o coardă simplă, aceasta poate fi folosită pentru egalizarea protecțiilor primare din componența ancorei prin mai multe metode, fiecare având avantaje și dezavantaje, iar capul de coardă trebuie să decidă care metodă este cea mai adecvată pentru situația specifică regrupării respective.


Pentru amenajarea cu ajutorul corzii a unei ancore formate din trei protecții se poate folosi metoda descrisă mai jos, care are avantajul că oferă un punct principal de asigurare care poate fi folosit pentru asigurarea secundului și pentru autoasigurarea acestuia pe durata tranziției din regrupare. Un dezavantaj ar fi că încărcările vor fi pre-distribuite („egalizare statică” sau „pre-egalizare”), ceea ce necesită protecții primare foarte solide, iar direcțiile solicitărilor trebuie să fie previzibile și să nu se modifice pe parcurs.

Această metodă este rapidă și economică (pentru amenajarea ancorei este nevoie doar de câteva carabiniere, dintre care cel puțin două cu siguranță), dar presupune ceva experiență din partea capului de coardă, care trebuie să fie capabil să aprecieze corect lungimile necesare pentru buclele de coardă și pentru noduri și modul în care sunt tensionate firele de coardă care vor prelua solicitările.

De asemenea, trebuie ținut cont că pentru construirea ancorei se vor folosi cel puțin patru-cinci metri de coardă (dar consumul de coardă poate fi mult mai mare, în funcție de distanțele dintre cele trei protecții primare) așa că folosirea acestei metode este condiționată atât de cantitatea de coardă rămasă după parcurgerea lungimii anterioare, cât și de cea necesară pentru cățărarea pe lungimea următoare și pentru amenajarea regrupării de la capătul ei.

Primele doua protectii Protectia a treia
Punctul principal de asigurare Asigurarea secundului

Demontarea ancorei se face în ordinea inversă: după ce capul de coardă s-a oprit în locul în care va amenaja regruparea următoare și s-a autoasigurat într-o protecție, secundul desface nodul (PPA), apoi nodurile (4), (3) și (2) și demontează protecțiile respective, astfel încât să rămână asigurat în protecția (1) până când capul de coardă construiește ancora, filează surplusul de coardă și anunță că a preluat asigurarea. După ce primește confirmarea că poate să înceapă să se cațere, secundul demontează și această ultimă protecție și părăsește regruparea.


Dacă pentru ancora de regrupare se folosesc trei protecții apropiate, pentru amenajarea ei se poate folosi nodul din imaginile de mai jos. În prima fază, pe coarda de asigurare se face o buclă de lungime adecvată cu un nod opt. Apoi, bucla se trece din nou prin nod (imaginea a doua) rezultând astfel trei bucle care pot fi prinse în carabinierele celor trei protecții.

Este de remarcat că prin aceasta metodă se obține o oarecare distribuire dinamică a încărcărilor, pentru că lungimea buclelor se va ajusta automat în funcție de direcțiile solicitărilor, dar aceasta va fi afectată destul de mult de frecările din nod. Totuși, aceste frecări ar amortiza și șocul pe care l-ar putea produce cedarea uneia dintre protecții.

Se face o bucla cu un nod opt Se trece bucla din nou prin nod
Se obtin trei bucle care se prind de carabinierele protectiilor Egalizarea a trei protectii folosind o coarda simpla

În cazul acestei metode „minimaliste” de amenajare a regrupării, punctul principal al ancorei (în care va fi montat dispozitivul de asigurare a secundului) se poate realiza cu o buclă făcută cu un nod opt pe coarda liberă (cea care pleacă din ancoră spre cățărătorul asigurat). De asemenea, dacă este nevoie, pe o asemenea buclă se poate conecta și protecția direcțională din componența ancorei.


Amenajarea regrupării cu două semicorzi

Ancora egalizata cu semicorzi

În cazul în care se folosesc două semicorzi, pentru construirea unei ancore care să aibă un punct principal de asigurare (configurația din imaginea din dreapta) se procedează în felul următor (această procedură este o variație a celei de amenajare a regrupării cu ajutorul unei corzi simple, care a fost descrisă mai sus):

Una dintre semicorzi se prinde cu un nod cabestan de protecția (1), apoi de protecția (2), lăsând între ele o buclă de lungime suficientă și se conectează înapoi pe ham tot cu un cabestan pe o carabinieră cu siguranță, prinsa pe brida de asigurare. Pe cealaltă semicoardă se face un nod cabestan în carabiniera protecției (3).

Nodurile cabestan se ajustează astfel încât toate cele trei fire dintre ham și protecțiile primare să fie tensionate în mod egal.

Firul liber al celei de a doua semicorzi (cel care iese din nodul cabestan cu care este asigurată) se suprapune peste bucla dintre protecțiile (1) și (2), iar pe bucla dublă rezultată se face un nod simplu sau opt prin care se obține punctul principal de asigurare (P). Se observă că acesta este conectat la toate cele trei protecții, care astfel sunt egalizate static și îndeplineste condiția de redundanță, fiind format din două fire de coardă.

În acest punct poate fi conectat dispozitivul cu care va fi asigurat secundul (în poziția de autoblocare), iar la sosirea în regrupare, acesta se poate autoasigura în aceeași buclă pe durata tranziției.

Demontarea ancorei se va face în ordinea inversă a montării: se desface nodul punctului principal de asigurare (P), apoi se demontează protecțiile (2) și (3), iar secundul va rămâne asigurat în protecția (1) până când primește de la capul de coardă confirmarea că poate să înceapă să se cațere.


Este evident că în cazurile prezentate, distribuirea încărcărilor între protecții se face static (pre-distribuire) și depinde de felul în care sunt ajustate lungimile corzilor prin care se face asigurarea, motiv pentru care aceste metode sunt recomandate pentru situațiile în care ancora va fi solicitată dintr-o singură direcție: cea pentru care se realizează „egalizarea”.

Totuși, în cazurile în care direcțiile solicitărilor pot varia semnificativ, efectul acestora poate fi diminuat montând una sau mai multe protecții „direcționale”, în opoziție cu celelalte.

În funcție de pozițiile protecțiilor și de distantele dintre acestea, se pot folosi diferite combinații între metodele descrise mai sus, de exemplu egalizarea unui grup de protecții cu una dintre semicorzi și a altui grup cu cealaltă folosind noduri cu bucle multiple.


TOP

Regrupări echipate cu protecții fixe

În ultimele decenii, multe dintre regrupările din traseele de aventură sau de cățărare tradițională au fost echipate cu ancore mecanice sau chimice, pentru ca traseele să devină „mai sigure”, chiar dacă în locurile respective ar fi putut fi construite ancore de regrupare solide folosind doar protecții mobile. Confortul mental oferit de protecțiile fixe din regrupari i-a încurajat pe mulți cățărători cărora le lipsește pregătirea tehnică necesară să parcurgă aceste trasee, iar fotografiile cu ancore de regrupare dubioase pe care acești „temerari” le afișeaza frecvent pe rețelele de socializare le dovedesc pe deplin lipsurile.

Din această cauză, am considerat că este necesar să includ aici - într-un manual de cățărare cu protecții mobile! - și un capitol dedicat regrupărilor amenajate cu protecții fixe. (Nu discutăm aici despre regrupările „echipate” cu pitoane! Acelea sunt extrem de nesigure și trebuie să fie evitate, iar dacă nu se poate, trebuie să fie privite cu suspiciune și întărite cu protecții suplimentare!).

Regruparea în ancore echipate folosind corzile de asigurare

De regulă, regrupările care sunt echipate în traseele de trad sau de aventură sunt formate din câte două ancore chimice sau mecanice, montate la distanță de 20 - 30 cm una de alta, ceea ce satisface atât condiția de redundanță, cât și pe cea de rezistență a protecțiilor, pentru că în principiu, conform standardelor, fiecare dintre aceste ancore ar trebui să suporte o încărcare de cel puțin 25 kN.

Rezistența ancorei depinde de competența celor care și-au asumat răspunderea amenajării regrupării, dar din păcate, unii dintre aceștia nu merită încrederea ta. Înainte de a folosi o ancoră de regrupare echipată pe care ai găsit-o într-un traseu, trebuie să verifici temeinic spiturile din componența ei.

Acestea trebuie să fie fixate în rocă solidă și compactă, trebuie să nu se miște, să nu fie ruginite, fisurate sau deformate, urechile trebuie să fie „de firmă” și în stare bună, iar în cazul ancorelor chimice, trebuie să verifici dacă rășina cu care sunt fixate umple complet găurile în care sunt montate.

Dacă ești absolut sigur că de cele două protecții din regrupare poți atârna un camion, cea mai simplă metodă de regrupare pe care o poți folosi este să te autoasiguri cu noduri cabestan cu carabiniere cu siguranță la ambele ancore, fie în serie, cu nodurile unul după celălalt, dacă folosești o coardă simplă, fie în paralel, cu fiecare dintre cele două semicorzi la câte una dintre ancore, iar secundul va fi filat cu un dispozitiv cu autoblocare conectat pe protecția care are poziția cea mai convenabilă (ceea ce este suficient, pentru că dacă aceasta ar ceda, solicitările ar fi preluate de cea rămasă prin intermediul autoasigurării).

În cazul unei corzi simple, poți folosi la fel de bine nodul „urechi de iepure” din imaginile de mai jos, care îți va lua doar cu puțin mai mult timp decât legarea directă cu noduri cabestan. Mai întâi, se face o buclă cu un nod opt, apoi capătul buclei se introduce înapoi prin nod (prima imagine) și se trece peste celelalte două bucle rezultate (imaginea a doua), iar după strângerea nodului se obține configurația din ultima fotografie. Dacă simți nevoia, lungimile celor două brațe pot fi reglate cu ușurință astfel încât să fie tensionate în mod egal pe direcția solicitărilor.

Se face o bucla cu un nod opt iar capatul se introduce inapoi Se trece bucla peste celelalte douaSe obtin doua bucle care se prind de carabinierele protectiilor


Regruparea „la două spituri” folosind anouri

Ancoră egalizată static

Datorită rezistenței individuale destul de mari a celor două protecții fixe ale ancorei, distribuirea cât mai egală a solicitărilor între ele nu mai este la fel de importantă ca în cazul ancorelor cu protecții mobile, pentru că teoretic, oricare dintre protecții este capabilă să preia singură toate forțele care pot acționa asupra ancorei, rolul celeilalte fiind doar să asigure redundanța (care este o condiție esențială pentru siguranța ancorei).

Din această cauză, pentru acest tip de ancore este suficientă pre-distribuirea încărcărilor (așa-zisa „egalizare” statică), iar folosirea diferitelor metode de egalizare dinamică complicate și consumatoare de timp și de materiale (bucle „quad”, X glisant cu noduri de limitare etc.) se dovedește de cele mai multe ori inutilă (iar un anou cu un X glisant simplu nu este redundant).

Astfel, ancora poate fi construită foarte simplu, cu un anou de lungime adecvată (cel mai frecvent, 120 cm) ale cărui capete se prind cu carabiniere cu siguranță de cele două protecții, iar între acestea, la distanța necesară pentru a distribui cât mai bine încărcările, se face o buclă cu un nod opt care va funcționa ca punct principal de asigurare (imaginea din dreapta).

Această metodă permite și utilizarea unui punct secundar de asigurare, prin conectarea unei carabiniere prin fiecare dintre buclele care formează cele două brațe ale ancorei.

Trebuie să remarcăm că este util (și adeseori necesar) ca ancora să fie construită cu un anou doar în cazul în care capul de coardă nu se schimbă pe lungimea următoare, pentru a facilita autoasigurarea în regrupare a secundului. Dacă traseul este parcurs cu „cap schimbat”, este mult mai practică (și absolut suficientă) amenajarea regrupării folosind corzile dinamice de asigurare. În acest caz, secundul de pe ultima lungime se autoasigură cu un nod cabestan pe coarda de asigurare într-unul dintre spituri pe durata tranziției din regrupare (transferul echipamentului, schimbarea modului de filare etc.), apoi se cațără mai departe.

Asigurarea capului de coardă direct din ancoră

De regulă, ancorele amenajate cu protecții fixe au o problemă comună: lipsa unei protecții direcționale care să împiedice smulgerea secundului din regrupare în cazul unei căderi a capului de coardă.

Acest neajuns poate fi corectat fie prin autoasigurarea suplimentară a secundului într-o protecție independentă, montată undeva în afara ancorei, în direcția opusă celei în care acesta ar putea fi tras de coardă, fie - mai simplu și mai convenabil - prin filarea capului de coardă direct din ancora de regrupare (în loc ca acesta să fie asigurat de pe ham), pentru a izola secundul de sistemul de asigurare. În acest caz, atunci când oprește o cădere a capului de coardă, secundul nu va fi smuls din regrupare, riscând sa piardă controlul asupra corzii de asigurare sau să se lovească de stâncă.

Această metodă este recomandată mai ales atunci când capul de coardă este mult mai greu decât coechipierul lui, atunci când regruparea are o poziție în care secundul s-ar putea accidenta dacă ar fi proiectat către obstacolele din jur sau atunci când nu există posibilități pentru montarea de protecții direcționale suplimentare.

Pentru asigurarea directă, este necesar ca ancora să fie configurată astfel încât să ofere un punct principal de asigurare redundant, care să poată fi folosit pentru conectarea dispozitivului cu care este asigurat capul de coardă și care să nu permită deplasări semnificative în cazul opririi unei căderi. O asemenea ancoră se poate construi folosind fie un anou de lungime adecvată (de regulă 120 cm), fie o buclă înnodată sau cusută din cordelină de minimum 7 mm și câteva carabiniere cu siguranță.


Una dintre metodele de construire a ancorei presupune formarea unei bucle de cca. 5 cm la unul dintre capetele anoului, folosind nodul Bulin dublu explicat mai jos. Aceasta buclă, care oferă redundanță prin faptul că este formată din doua fire independente de chingă sau de cordelină, se prinde cu o carabinieră cu siguranță de unul dintre spituri și va constitui punctul principal de asigurare al ancorei, care poate fi folosit atât pentru autoasigurarea cățărătorilor cât și pentru asigurarea capului de coardă, cu dispozitivul de filat conectat direct în această buclă (fotografia de mai jos).

Pe restul anoului se face un nod cabestan (pe ambele fire) la distanța necesară pentru a fi prins cu o carabinieră de celalalt spit, iar capătul anoului se asigură în aceeași carabinieră, pentru cazul (destul de improbabil...) în care nodul cabestan ar aluneca.

Ancora

Pentru a înnoda bucla dublă care se folosește ca punct principal al acestui tip de ancoră de regrupare, se procedează ca în imaginile următoare. Se face un nod simplu aproape de capătul anoului, bucla rezultată se trece peste nod, iar prin ea se trag cele doua fire indicate în imaginea a doua. În imaginea a treia este aspectul final al nodului. Bucla dublă rezultată trebuie să aibă o lungime de cca. 5 cm, astfel încât deplasările în cazul opririi unei căderi să fie cât mai mici.

Se face o bucla cu un nod simplu Se trece bucla peste nodAspectul final al nodului


O altă metodă care poate fi folosită pentru construirea unui punct de asigurare pentru capul de coardă necesită aceleași materiale: un anou sau o buclă din cordelină de minimum 7 mm de lungime adecvată și două carabiniere (dintre care, cel puțin una trebuie să fie cu siguranță!).

Un capăt al anoului se prinde cu o carabinieră (care poate fi și simplă) de unul dintre spituri, iar celalalt capăt se trece printr-o carabinieră (obligatoriu cu siguranță!) prinsă în cel de-al doilea spit.

Ancora 2

Buclele 1 (dublă) și 2 rezultate astfel se suprapun, iar pe ele se face un nod simplu sau opt, având grijă ca bucla dublă din carabiniera cu siguranță să fie cât mai mică (cca. 4-5 cm). Această buclă va fi folosită pentru asigurarea capului de coardă, iar bucla triplă formată de nod va fi punctul de autoasigurare a secundului.

Ancora 2

Indiferent de metoda folosită, nu este necesar ca legătura dintre spituri să fie tensionată, pentru că solicitările asupra ancorei vor fi preluate integral de spitul în care este prinsă bucla de asigurare, în timp ce al doilea spit va avea doar rolul de a asigura redundanța ancorei, funcționând ca o rezervă în cazul cedării primului.


Fiecare dintre cele două metode descrise mai sus are atât avantaje cât și dezavantaje față de cealaltă, iar alegerea uneia dintre ele trebuie făcută luând în considerare condițiile specifice fiecărei regrupări.

De exemplu, nodul Bulin dublu folosit în prima metodă se desface foarte ușor după ce a fost încărcat (sau poate fi făcut pe un anou dedicat, care să fie folosit în toate regrupările, fără să mai trebuiască desfăcut), însă asigurarea și autoasigurarea cățărătorilor se face în aceeași buclă, care nu oferă prea mult spațiu. Prin comparație, nodul simplu sau opt folosit în metoda a doua se desface mai greu (și trebuie desfăcut de fiecare dată, pentru a fi înnodat din nou în regruparea următoare, în funcție de distanța dintre spituri), însă autoasigurarea celorlalți membri ai echipei se face într-o buclă separată de cea folosită pentru asigurarea capului de coardă, ceea ce poate fi benefic în condițiile unei echipe de trei cățărători.


Atunci când se aplică aceste metode de asigurare a capului de coardă direct din ancoră, în cazul opririi unei căderi cu factor doi cu un dispozitiv de filat tip „coșuleț” (Reverso, ATC etc.), ambele fire de coardă din dispozitivul de filat vor fi direcționate în jos, ceea ce face foarte dificilă oprirea căderii (secundul trebuie să tragă cu putere în sus de firul liber, altfel dispozitivul nu va mobiliza suficientă frecare). Din această cauză, este recomandată folosirea unui nod „semicabestan”, care funcționează bine în ambele sensuri.

Daca preferi totuși să folosești un dispozitiv de filat cu frânare manuală, de la plecarea din regrupare a capului de coardă și pâna în momentul montării asigurării de factor, coarda liberă (cea pe care se realizează frânarea în cazul unei căderi) trebuie să fie redirecționată printr-o carabinieră prinsă în ancoră.