Cățărarea tradițională și de aventură

Principii și metode pentru amenajarea regrupărilor

Cuprinsul capitolului

Mijloacele de asigurare folosite în cățărarea tradițională curată îi oferă fiecărei echipe de coardă posibilitatea de a-și alege propriul mod de abordare a traseului,  în condițiile în care - în cazul ideal - linia acestuia nu este marcată cu protecții fixe și nici nu poartă alte urme ale ascensiunilor anterioare.

Din această cauză, în traseele care sunt parcurse în echipă (adică în traseele cu mai multe lungimi de coardă, dar și în cele cu o singură lungime, în care secundul urcă asigurat de sus pentru a recupera protecțiile), capul de coardă va avea și răspunderea rezolvării problemelor legate de alegerea și amenajarea corectă a regrupărilor.

Această sarcină este de o importanță crucială, pentru că siguranța întregii echipe de coardă va depinde doar de cele câteva protecții care formează ancora de regrupare și de modul în care acestea sunt făcute să lucreze împreună, iar pentru orice ancoră de regrupare care este folosită pentru asigurarea capului de coardă există posibilitatea ca ea să fie supusă celor mai mari forțe care pot apărea în cățărare, cele generate în căderile cu factor 2. Într-un asemenea caz, este posibil ca ancora respectivă să rămână singura legătură cu stânca a întregii echipe de coardă, iar cedarea ei ar putea produce accidente extrem de grave (statistic, aceasta este una dintre principalele cauze ale accidentelor mortale din cățărarea tradițională).

Prin urmare, amenajarea regrupării trebuie să fie făcută cu responsabilitate, respectând principiile care asigură siguranța și buna funcționare a ancorei și luând în considerare toți factorii implicați: direcția și mărimea solicitărilor prognozate, rezistența protecțiilor și a celorlalte materiale folosite și modul în care toate acestea conlucrează, rezistența stâncii, corectitudinea nodurilor etc.


Principii pentru construirea ancorei

Ancora (pentru regrupare sau pentru rapel) este un ansamblu de protecții legate împreună prin diferite metode, în așa fel încât să ofere un punct comun de asigurare.

Ancora de regrupare este folosită pentru asigurarea și auto-asigurarea cățărătorilor, deci trebuie să fie capabilă să preia toate forțele care ar putea apărea în cazul opririi unei căderi a capului de coardă sau a secundului, pe oricare dintre direcțiile în care aceste forțe ar putea acționa.

Configurația fiecărei ancore este unică, fiind dictată de condițiile specifice regrupării respective: posibilitățile de montare a protecțiilor, tipul, mărimea și rezistența acestora și distanțele dintre ele, echipamentul disponibil, direcțiile solicitărilor, pozițiile cățărătorilor față de ancoră etc. Din această cauză, nu există nicio metodă de amenajare a regrupării care să fie valabilă pentru toate situațiile întâlnite în trasee. Pus în situația să regrupeze, fiecare cap de coardă va trebui să aleagă metoda cea mai potrivită în condițiile date, în așa fel încât să construiască o ancoră de regrupare care să respecte cât mai bine cele cinci principii explicate în continuare.

1. Protecții solide

Fiecare protecție din componența ancorei trebuie să fie capabilă să suporte toate forțele care ar putea acționa asupra ei. În mod evident, dacă fiecare protecție folosită pentru regrupare s-ar conforma acestei condiții, regruparea ar putea fi sigură chiar și în cazul folosirii unor metode rudimentare de distribuire a solicitărilor, dar nici cea mai elaborată metodă de construire a ancorei nu poate compensa lipsa de rezistență individuală a protecțiilor primare.

Atunci când apreciezi cât de solidă este protecția, amintește-ți că aceasta are doar atâta rezistență câtă îi oferă stânca în care este montată. Verifică cu grijă amplasamentul și evită montarea protecțiilor în zone cu rocă slabă (friabilă, poroasă, dezagregată etc.) sau după elemente cu aspect fragil, fisurate sau detașate de masiv (lespezi subțiri, bolovani desprinși etc.).

2. Redundanță

Siguranța unei ancore de regrupare trebuie să nu depindă niciodată de un singur element (o singură protecție, un singur fir de cordelină sau de chingă, o singură carabinieră etc.), care dacă ar ceda ar produce cedarea întregii ancore. În consecință, este absolut necesar ca fiecare element al ancorei să fie dublat cu unul similar, care să acționeze ca o rezervă în cazul unei cedări accidentale a acestuia.

Astfel, într-o regrupare echipată cu „spituri” trebuie să folosești minimum două dintre acestea, deși o singură ancoră chimică sau mecanică montată corect probabil că ar avea o rezistență suficientă, iar într-o regrupare cu protecții mobile, de obicei se folosesc cel puțin trei protecții, chiar dacă de fiecare dintre ele ai putea atârna un autoturism. Totuși, chiar dacă ai montat trei protecții, însă toate se află în aceeași fisură, în cazul cedării unei laturi a fisurii (de exemplu, în cazul dislocării unei bucăți de stâncă) întreaga regrupare va ceda, deci pentru satisfacerea condiției de redundanță este necesar ca protecțiile să fie montate în fisuri diferite.

La fel stau lucrurile și în privința anourilor sau cordelinei folosite: chiar dacă rezistența materialelor respective ar putea fi suficientă, acestea trebuie să fie dublate în așa fel încât, în cazul ruperii unui fir (din cauza căderii unei pietre sau prin frecarea de o muchie ascuțită?!), să existe încă un fir de rezervă care să preia încărcarea. De asemenea, dacă ești auto-asigurat în ancoră cu o singură carabinieră, aceasta s-ar putea deschide accidental chiar dacă este prevăzută cu siguranță, ar putea fi scoasă din greșeală de un membru al echipei sau s-ar putea rupe din cauza unei solicitări defavorabile (peste clapetă, pârghie peste o muchie etc.) sau din cauza unui defect de fabricație (uneori, paranoia este benefică!).

O modalitate eficientă de evaluare a siguranței unei ancore este să te întrebi „ce s-ar întâmpla dacă...” (...s-ar rupe anoul, ar ceda carabiniera, s-ar smulge nuca, s-ar tăia cordelina în punctul ăsta etc.) apoi, dacă rezultatul estimat ar fi catastrofal, să ajustezi ancora în consecință pentru a asigura redundanța elementului respectiv.

Totuși, trebuie să fii conștient că scopul tău este să construiești o ancoră suficient de sigură și să nu aluneci pe panta multiplicării absurde a elementelor acesteia pentru obținerea unui plus de siguranță de care nu ai nevoie.

La o primă vedere, poți avea impresia că prin dublarea unui element al ancorei vei crește doar cu puțin siguranța acesteia și din cauza încrederii pe care ai căpătat-o în echipamentul pe care îl folosești, ai putea ajunge la concluzia că asigurarea redundanței nu merită timpul și osteneala. Totuși, din diferite motive (defect de fabricație, neatenție, uzura sau îmbătrânirea materialului, căderea unei pietre, frecarea cu stânca etc.) anumite părți ale ancorei pot ceda, iar un calcul simplu al probabilităților de cedare totală a ancorei arată că efectul pe care îl are dublarea elementelor ei este suficient de mare ca să merite efortul.

Să presupunem că probabilitatea de cedare accidentală a unui element al ancorei ar fi de 1/1.000 - adică ar putea să cedeze o dată la o mie de cazuri (numărul este ales la întâmplare). În cazul în care dublezi elementul respectiv, probabilitatea ca cele două elemente să cedeze simultan se calculează ca produsul probabilităților de cedare individuală, ceea ce în cazul nostru înseamnă 1/(1.000 x 1.000), adică o dată la un milion de cazuri, o perspectivă mult mai liniștitoare. Pe de altă parte, dacă principiul redundanței nu este respectat pentru fiecare element al ancorei, posibilitatea de cedare totală a ancorei va depinde de probabilitatea de cedare a elementelor care nu sunt redundante.

3. Distribuirea încărcărilor

Forțele care acționează asupra ancorei trebuie să fie distribuite cât mai uniform între protecțiile care o compun, astfel încât acestea să contribuie în mod cât mai egal la rezistența ancorei. (Metodele de distribuire a încărcărilor între protecțiile din componența ancorelor pentru regrupare sunt explicate mai jos, într-o secțiune separată).

Descompunerea fortelor pentru diferite unghiuri

De asemenea, indiferent de metoda de distribuire a forțelor pe care o aplici, trebuie să ai grijă ca unghiurile dintre ramurile ancorei sau dintre protecțiile primare să fie cât mai mici. În caz contrar, încărcările ar putea fi amplificate, ceea ce ar avea consecințe negative asupra rezistenței și stabilității ancorei. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este necesar ca protecțiile să fie suficient de apropiate sau ca legăturile dintre ele să fie suficient de lungi.

Pentru exemplificare, să considerăm o ancoră cu două brațe (diagrama alăturată), asupra căreia aplicăm o forță de 10 kN. Dacă unghiul dintre brațele ancorei ar fi de 60°, fiecare dintre acestea ar prelua 5,8 kN. Mărind unghiul, solicitările cresc, ajungând ca pentru un unghi de 130°, fiecare braț să fie încărcat cu 12 kN - cu 2 kN mai mult decât forța care acționează asupra întregii ancore!

În multe cărți și articole scrise pe această temă, distribuirea încărcărilor este numită „egalizare”, ceea ce ar presupune repartizarea absolut uniformă a forțelor între toate protecțiile primare. Acest termen este inexact, pentru că din diferite motive (frecările din sistem, proprietățile elastice ale materialelor folosite etc.) nicio metodă cunoscută de construire a regrupărilor nu poate realiza o asemenea distribuire perfectă.

Cu toate acestea, cuvântul „egalizare” este folosit pe alocuri și în acest manual, cu intenția de a formula o exprimare cât mai concisă a ideii de „legare a două sau mai multe protecții, astfel încât încărcările să fie distribuite cât mai bine între ele”.

4. Fără extensie

Cedarea unui element al ancorei (ruperea unei bucle, smulgerea unei protecții etc.) nu trebuie să producă deplasarea punctului principal de asigurare în care sunt aplicate încărcările (adică extensia ancorei), pentru că în acest caz, încărcarea ar fi redistribuită în mod dinamic asupra protecțiilor primare rămase, ceea ce ar produce solicitări periculoase în sistem.

Cu toate că unele cercetări recente au arătat că dacă în sistem se află o coardă dinamică, aceste solicitări dinamice sunt mai mici decât se credea, extensia ancorei este destul de periculoasă și chiar și în cazul fericit în care nu produce consecințe grave, cățărătorii asigurați în ancora respectivă trăiesc niște momente memorabile.

5. Simplitate

Atunci când construiești o ancoră de regrupare este bine ca aceasta să aibă o configurație cât mai simplă. În acest fel, întregul sistem poate fi verificat cu ușurință, iar eventualele probleme pot fi descoperite și corectate la timp. De asemenea, montarea și demontarea ancorei vor consuma mai puțin timp (scurtând astfel durata ascensiunii) și mai puțin echipament, care poate fi mai folositor pentru continuarea traseului.




Cățărătorii au tendința să perceapă principiile care trebuie luate în considerare pentru construirea ancorelor ca pe niște condiții obligatorii care trebuie să fie satisfăcute în totalitate pentru validarea ancorei construite. În acest sens, mulți autori chiar recomandă niște acronime care să ghideze cățărătorul pas cu pas în parcurgerea listei principiilor respective (de exemplu, unele manuale americane propun „SRENE: Solid, Redundant, Equalized, No Extension” sau pe românește „SREFE: Solid, Redundant, Egalizat, Fără Extensie”).

Totuși, în condițiile reale din cățărare este practic imposibil ca toate principiile enunțate mai sus să fie respectate concomitent. Din această cauză, configurația fiecărei ancore va reprezenta întotdeauna o soluție de compromis, care trebuie să ofere suficientă rezistență și siguranță - „suficient” însemnând că în regruparea respectivă, ancora trebuie să reziste tuturor solicitărilor care ar putea apărea, pe toate direcțiile în care ancora ar putea fi solicitată.

Alegerea compromisului care să garanteze siguranța regrupării și implicit a întregii echipe este responsabilitatea capului de coardă care montează ancora respectivă, care în cele mai multe cazuri va fi nevoit să considere principiile mai curând ca pe o strategie de evaluare a siguranței regrupării, decât ca pe niște directive stricte. De exemplu, în situațiile reale, uneori cedarea unei protecții ar putea să producă o oarecare extensie în sistem, dar aceasta să fie acceptabilă sau prea puțin probabilă, stânca din zona regrupării ar putea să ofere doar două posibilități pentru montarea protecțiilor, dar acestea să fie extrem de solide sau ancora să fie un singur copac, un colț de stâncă sau o clepsidră ale căror rezistențe să fie dincolo de orice îndoială.

În aceste condiții, este evident că metoda unui acronim mnemonic de tip SREFE, care se concentrează pe „bifarea” unei liste de condiții obligatorii, dar în același timp contradictorii (cum sunt egalizarea și eliminarea extensiei), nu-i este de mare folos capului de coardă, care are întotdeauna nevoie să facă niște concesii pentru a elabora o soluție pentru construirea ancorei într-o situație dată.

Ron Funderburke de la American Alpine Club a formulat o nouă metodă de evaluare a ancorei, numită Triplul S, care propune o abordare mai inteligentă și mai cuprinzătoare prin integrarea principiilor de respectat în următoarele trei condiții globale:

Ancora este suficient de...


TOP

Mărimile și direcțiile forțelor din sistemul de asigurare

Pentru a reuși să construiască ancore de regrupare sigure și un sistem de asigurare eficient pe măsură ce înaintează pe traseu, capul de coardă are nevoie să evalueze în mod obiectiv riscurile pe care și le asumă pe parcursul cățărării, iar pentru aceasta, trebuie să fie capabil să aprecieze cât mai corect mărimile forțelor care pot apărea în cazul opririi unei căderi și să identifice direcțiile din care aceste forțe pot acționa asupra asigurărilor și asupra ancorelor de regrupare.

În acest scop, cățărătorii trebuie să înțeleagă legătura dintre caracteristicile unei căderi și mărimea forțelor dinamice generate prin oprirea ei, precum și felul în care aceste forțe sunt amortizate prin contribuția diferitelor componente ale sistemului. Aceste elemente au o mare importanță pentru stabilirea felului în care asigurările vor fi distribuite pe parcursul lungimii de coardă, pentru determinarea tipurilor protecțiilor folosite și a orientărilor acestora și pentru configurarea ancorelor de regrupare.

Factorul de cădere

Factorul de cădere F este un indicator teoretic al severității unei căderi și se definește ca raportul dintre înălțimea de cădere H (măsurată până în punctul în care începe să se întindă coarda) și lungimea L a porțiunii de coardă care amortizează căderea (coarda activă): F = H / L

Factorul de cadere

În imaginea alăturată sunt figurate două situații ipotetice:

În cățărare, cele mai mari solicitări posibile din sistemul de asigurare vor apărea în condițiile opririi unei căderi cu factor 2, care corespunde situației în care înălțimea de cădere este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate, iar ancora de regrupare preia integral forțele dinamice generate.

Din această cauză, capul de coardă trebuie să monteze o asigurare solidă imediat după plecarea din regrupare. Această așa-zisă „asigurare de factor” - care este explicată în capitolul Parcurgerea traseelor - are rolul de a proteja ancora de regrupare și trebuie să fie considerată o parte integrantă a acesteia.

Odată cu înaintarea pe parcursul lungimii de coardă, factorul de cădere potențial (și odată cu acesta și forțele dinamice generate în cazul unei eventuale căderi) se micșorează progresiv datorită montării asigurărilor intermediare, care limitează înălțimea de cădere, în timp ce lungimea corzii de asigurare dintre secund și capul de coardă va crește.

Totuși, factorul de cădere nu furnizează prea multe informații despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în timpul căderii (motiv pentru care l-am definit ca „indicator teoretic”), ci este doar o apreciere globală a severității căderii respective, care nu dă decât o idee vagă despre consecințele posibile ale acesteia.

De fapt, două căderi care au același factor dar au înălțimi diferite vor avea efecte diferite. De exemplu, comparând o cădere de 5 m cu 10 m de coardă desfășurată și una de 10 m amortizată de 20 m de coardă, observăm că ambele căderi au factorul 0,5, iar forțele dinamice generate vor fi similare. Totuși, căderea mai lungă va dura mai mult, iar pe parcursul ei se va atinge o viteză mai mare, ceea ce înseamnă că pentru oprirea căderii, sistemul de asigurare va trebui să disipeze o cantitate mai mare de energie. În aceste condiții, se produce o creștere semnificativă a alungirii dinamice a corzii, care se adaugă la înălțimea de cădere, ceea ce înseamnă că atât pericolul de lovire de un obstacol în timpul căderii, cât și gravitatea consecințelor unei asemenea lovituri vor fi mai mari.

Atunci când apreciezi factorul de cădere, trebuie să fii conștient că mărimea forțelor dinamice generate este influențată și de alte variabile din sistem, care sunt greu de luat în calcul. De exemplu, forțele de frecare care apar la contactul cu stânca sau cu carabinierele protecțiilor împiedică întinderea elastică a corzii, ceea ce echivalează cu o micșorare a lungimii porțiunii ei active, care amortizează căderea. În aceste condiții, factorul de cădere efectiv poate fi mult mai mare decât cel teoretic, care ia în considerare întreaga lungime a corzii desfășurate, ceea ce are ca rezultat creșterea solicitărilor asupra cățărătorului care cade și asupra asigurării care oprește căderea.

Direcțiile solicitărilor

Fiecare ancoră de regrupare trebuie să fie configurată ținând cont de particularitățile specifice poziției respective, astfel încât să fie capabilă să reziste în condițiile celui mai defavorabil scenariu, iar pentru aceasta, trebuie să anticipezi toate direcțiile din care ancora ar putea fi solicitată.

Pentru exemplificare, să considerăm că ai ajuns în regrupare printr-o traversare orizontală, înainte de care ai montat o asigurare. Dacă secundul va cădea înainte de a recupera protecția de la începutul traversării, ancora va fi solicitată lateral, pe direcția acestei asigurări. Dacă va cădea pe parcursul traversării, după ce a recuperat ultima protecție, secundul va pendula, ceea ce va produce o variație a direcției solicitărilor pe toată amplitudinea pendulului.

Direcțiile forțelor care acționează asupra ancorei de regrupare pot varia și în cazul opririi unei căderi a capului de coardă. Dacă aceasta survine înainte de montarea asigurării „de factor”, ancora va fi solicitată direct în jos, cu forțe corespunzătoare factorului de cădere 2, iar în cazul în care căderea este oprită de una dintre asigurările de pe parcursul lungimii de coardă, ancora va fi solicitată pe direcția primei asigurări  montate după regrupare.

Protecții direcționale

Ancora pre-egalizata

Pentru ca ancora să devină multidirecțională (adică să fie capabilă să funcționeze pentru mai multe direcții ale solicitărilor), este necesară adăugarea unei protecții suplimentare orientate în direcția opusă celor primare care formează regruparea, care să le protejeze pe acestea împotriva smulgerii accidentale.

Cel mai frecvent, această protecție direcțională se adaugă în configurația ancorei, astfel încât un braț al acesteia să fie orientat în sens opus celorlalte, dar aceasta poate fi conectată și direct în punctul principal de asigurare.

În exemplul din imaginea alăturată este o posibilă ancoră dintr-un traseu dezvoltat pe verticală, care este construită astfel încât să preia solicitări gravitaționale (în jos), pentru asigurarea secundului direct din ancoră sau pentru oprirea unei căderi cu factor 2 a capului de coardă.

Protecția direcțională, conectată în punctul principal de asigurare (PPA), va prelua solicitările orientate în sus, pe direcția primei asigurări de după regrupare, astfel încât să împiedice smulgerea ancorei în cazul opririi unei căderi survenite pe parcursul lungimii, după ce coarda a fost trecută prin asigurări.

În anumite situații (de exemplu, atunci când poziția punctului de asigurare al ancorei și/sau când spațiul disponibil în regrupare nu permit plasarea secundului între ancoră și prima asigurare din lungimea următoare), acesta trebuie să fie protejat cu o protecție direcțională montată separat de restul ancorei, care să împiedice smulgerea lui din regrupare în cazul căderii capului de coardă.

În acest caz, pe lângă auto-asigurarea din punctul principal al ancorei, secundul se asigură și în protecția direcțională cu una dintre corzi (pentru a folosi proprietățile dinamice ale acesteia pentru amortizarea șocurilor), folosind un nod cabestan făcut pe o carabinieră cu siguranță.


TOP

Construirea ancorelor de regrupare cu anouri și bucle din cordelină

După montarea protecțiilor primare care vor compune ancora de regrupare, acestea trebuie să fie legate împreună, astfel încât să lucreze ca un sistem unitar, în care fiecare protecție să contribuie la rezistența și stabilitatea ancorei pe direcțiile în care aceasta este solicitată. Pentru distribuirea încărcărilor între protecții se pot folosi corzile de asigurare și/sau bucle înnodate sau cusute din cordelină sau chingă.

În cazul în care echipa de coardă este compusa din trei cățărători sau dacă într-o echipă de doi capul de coardă nu se schimbă pe următoarea lungime de coardă, este indicat ca amenajarea regrupării să fie făcută folosind bucle de cordelină sau de chingă, astfel încât ancora să aibă un punct principal de asigurare care să poată fi folosit de toți membrii echipei. În acest fel, la sosirea în regrupare, fiecare secund se poate auto-asigura imediat în punctul principal al ancorei cu un nod cabestan făcut pe coarda lui de asigurare.

Materiale și noduri folosite pentru construirea regrupării

Pentru legarea protecțiilor primare din componența ancorei în scopul distribuirii între ele a încărcărilor, se folosește frecvent o bucată de 6-7 metri de cordelină de Nylon de 7 mm diametru, care are o rezistență minimă de 9,8 kN conform standardelor UIAA-102/EN-564, ale cărei capete sunt înnodate permanent cu un nod dublu pescăresc. (Această buclă de cordelină este numită adesea „cordelette”, după termenul folosit de francezi). În locul cordelinei din Nylon se poate folosi cordelină cu miez din Aramid sau Dyneema cu diametrul de 5,5 sau 6 mm, care are rezistență mult mai mare, este mai ușoară, ocupă mai puțin loc pe ham, dar este foarte puțin elastică, ceea ce înseamnă că aceasta va avea o capacitate redusă de distribuire și de amortizare a șocurilor din sistem. Pentru acest fel de cordelină, fabricanții recomandă legarea buclelor cu un nod triplu pescăresc.


Cordelette
Două cordelettes” din 7 m de cordelină de 7 mm, înfășurate astfel încât să poată fi transportate pe ham.

Nod pescaresc dublu Nod pescăresc triplu
Legarea buclelor de cordelină din Nylon (nod pescăresc dublu) și de cordelina Dyneema sau Aramid (nod pescăresc triplu)

Amenajarea ancorei de regrupare se poate face și cu anouri cusute din chingă. Toate anourile certificate au rezistența garantată de min. 22kN (conform standardelor UIAA-104/EN-566) și sunt confecționate din chingă Dyneema sau din Nylon, într-o gamă de lungimi care să acopere orice nevoie (de regulă, lungimile anourilor sunt multipli de 30 cm, dar cele mai folosite sunt cele de 60 cm și de 120 cm).

În general chinga din Nylon folosită are lățimi cuprinse între 16 și 25 mm fiind astfel mai rigidă și mai voluminoasă, dar anoul confecționat din acest material are o oarecare capacitate de amortizare a șocurilor. Chinga Dyneema are aceeași rezistență, este mult mai îngustă (6-12 mm) și mai suplă, fiind astfel mai ușoară și mai puțin voluminoasă, însă elasticitatea ei este aproape nulă.

Distribuirea statică a încărcărilor (pre-distribuire)

Dacă ancora de regrupare va fi solicitată dintr-o singură direcție, care nu se va modifica pe parcursul cățărării capului de coardă sau a secundului (de exemplu dacă linia traseului este pe verticala regrupării), se poate realiza o pre-distribuire a încărcărilor între protecțiile componente ale ancorei de regrupare pe direcția previzibilă (această metodă este numită uneori și egalizare statică).

Pentru aceasta, poți folosi o buclă din cordelină de nylon cu diametrul de 7 mm sau un anou din chingă de lungime suficientă (imaginea alăturată), care se trece prin carabinierele tuturor protecțiilor, apoi buclele dintre protecții se trag în jos (1), se tensionează în mod cât mai egal în direcția solicitărilor anticipate și se leagă împreună cu un nod simplu sau opt (2).

Ancora pre-egalizata
Construirea unei ancore pre-distribuite. Nodul cabestan din carabiniera din stânga are rolul de a izola cusătura anoului (sau nodul, în cazul buclelor înnodate din cordelină) departe de zona în care se face nodul opt.

Se observă că o ancoră construită în acest fel respectă condiția de redundanță, pentru că brațele ancorei sunt independente, iar punctul principal de legare este alcătuit din trei fire de chingă. De asemenea, cedarea unuia dintre brațele ancorei nu produce extensie în sistem.

Atunci când se folosește această metodă de distribuire statică a încărcărilor, ancora oferă un punct principal de asigurare ușor de folosit pentru toți membrii echipei de coardă. Pe lângă acesta, se mai poate crea un punct secundar de asigurare, conectând o carabinieră cu siguranță prin fiecare dintre buclele care formează brațele ancorei. Acest punct secundar poate fi folosit atunci când vrem să evităm aglomerarea punctului principal (de exemplu pentru auto-asigurarea capului de coardă astfel încât punctul principal să rămână liber pentru secunzi sau pentru conectarea dispozitivului de asigurare cu autoblocare folosit pentru filarea secundului).

Carabiniera in nod

Atunci când ancora a oprit o cădere sau atunci când materialele folosite sunt ude și/sau înghețate, nodul simplu sau opt prin care se formează punctul principal de asigurare al unei ancore pre-distribuite se poate strânge destul de tare și poate să devină aproape imposibil de desfăcut.

Pentru a ușura desfacerea nodului, înainte de a-l strânge, poți prinde prin interiorul lui o carabinieră (de preferat "key-lock", astfel încât să nu se agațe de firele din nod), ca în imaginea alăturată.

Atunci când demontezi ancora, nodul se slăbește prin scoaterea carabinierei respective și se desface mult mai ușor.

(Carabiniera prinsă prin nod are doar rolul menționat și nu poate fi folosită și în alt scop în organizarea regrupării!).

Limitele metodei de pre-distribuire a încărcărilor

Atunci când folosești „egalizarea” statică, trebuie să fii conștient că în acest fel este practic imposibil ca încărcările să fie distribuite în mod egal între protecțiile primare și că în majoritatea cazurilor, o mare parte a încărcărilor poate ajunge să fie suportată doar de una sau de două protecții, în timp ce restul asigură doar redundanța ancorei, fără a avea o contribuție semnificativă în preluarea solicitărilor.

Una dintre cauzele distribuirii inegale a încărcărilor între protecțiile folosite este că după legarea nodului care formează punctul principal de asigurare, lungimile brațelor ancorei nu mai pot fi ajustate. Elasticitatea materialelor folosite ar putea să ajute la redistribuirea în sistem a forțelor, prin întinderea buclelor care sunt mai solicitate și transferarea unei părți a încărcărilor asupra celorlalte brațe ale ancorei, deci pentru pre-distribuirea încărcărilor ar fi mai indicată cordelina din Nylon, care este mai elastică decât cea din Dyneema.

Pe de altă parte, dacă un braț al ancorei ar fi mai lung, încărcarea preluată de protecția respectivă ar fi diminuată prin deformarea elastică a chingii sau cordelinei (care este proporțională cu lungimea acesteia), iar diferența ar fi transferată pe celelalte protecții. Din această cauză, pentru o cât mai bună „egalizare”, este necesar ca brațele ancorei să aibă lungimi cât mai apropiate.

O altă problemă este că deplasarea laterală a punctului de ancorare prin aplicarea încărcării pe o altă direcție decât cea pentru care a fost făcută pre-distribuirea va produce transferarea întregii forțe asupra celei mai îndepărtate protecții din partea opusă deplasării, ceea ce poate produce supra-încărcarea acesteia. Dacă această solicitare depășește rezistența protecției respective sau a rocii în care ea este montată, aceasta va ceda, iar întreaga solicitare se va transfera brusc pe următoarea protecție, unde procesul s-ar putea repeta „în cascadă”, producând în final cedarea întregii ancore.

Din cauza acestor limitări, această metodă se va folosi doar dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiții:

Distribuirea dinamică a încărcărilor („auto-egalizare”)

În situațiile în care direcțiile forțelor care acționează asupra ancorei se pot modifica pe parcurs (de exemplu, atunci când ar fi posibilă o cădere pendulară a capului de coardă într-o traversare de la începutul lungimii, înainte de montarea asigurării „de factor”), avem nevoie ca încărcările să rămână distribuite cât mai uniform între protecțiile primare pe măsură ce variază direcția forțelor.

Cea mai simplă metodă pentru distribuirea dinamică a încărcărilor între două protecții este folosirea unui X glisant (din eng. „sliding X”). Pentru formarea acestuia se trece un anou sau o buclă înnodată din cordelină prin fiecare carabinieră, bucla dintre acestea se trage în jos și se răsucește cu 180°, apoi cele două bucle se prind împreună într-o carabinieră, care este bine să fie cât mai largă, pentru micșorarea frecărilor (succesiunea 1 - 4 din imagine).

X glisant

Se observă că această configurație nu respectă condiția de redundanță (ruperea chingii ar produce cedarea întregii ancore), iar în cazul cedării uneia dintre protecții s-ar produce o extensie importantă care poate genera forțe dinamice periculoase.

Pentru asigurarea redundanței există două soluții:

Limitarea extensiei

Pentru că unii cățărători obiectează că nodurile folosite pentru diferitele metode de amenajare a regrupărilor reduc rezistența chingii, inginerul Kolin Powick de la Black Diamond a făcut câteva încercari distructive folosind anouri din chingă Dyneema de 120 cm.

Anourile au fost încercate în cele trei configurații folosite în amenajarea ancorelor: X glisant, X glisant cu noduri limitatoare și distribuire statică a încărcărilor cu un anou cu un nod opt. Deși în cazul chingilor înnodate ruperea s-a produs întotdeauna la nod, rezistența ancorei a depășit de fiecare data 20 kN, ceea ce este mai mult decât suficient în condițiile reale din cățărare.

Exemple de distribuire dinamică a încărcărilor folosind anouri sau bucle de cordelină

Ancora partial auto-egalizata

Ancora din fotografie este compusă din trei protecții legate cu un anou din chingă, astfel încât distribuirea încărcărilor între cele două brațe ale ei (friend-ul din stânga și grupul format din cele două nuci din dreapta) să se realizeze în mod dinamic, ceea ce face ca încărcările preluate de fiecare braț să rămână destul de apropiate chiar și în cazul unor schimbări semnificative ale direcției încărcărilor.

Pentru simplificare, nu am adăugat și o protecție direcțională în configurația ancorei prezentate, dar aceasta trebuie folosită în situațiile reale din cățărare pentru a împiedica smulgerea în sus a protecțiilor primare în cazul în care capul de coardă cade și ridică secundul din regrupare.

Pentru a amenaja ancora, după amplasarea protecțiilor primare se fac cele două noduri de limitare (L) pe un anou de lungime adecvată. Deocamdată, nodurile nu se strâng, pentru a putea fi ajustate mai târziu.

Cele două bucle obținute la capetele anoului (brațele ancorei) se prind de carabinierele fiecărei protecții fie direct, dacă brațul respectiv al ancorei are o singura protecție primară, fie folosind noduri cabestan (C), cu ajutorul cărora se reglează lungimea chingii pentru fiecare protecție de pe brațul respectiv, pentru o cât mai bună distribuire a încărcărilor între acestea.

După definitivarea formei ancorei, nodurile de limitare se poziționează simetric față de punctul principal de legare, la o distanță de 15-20 cm între ele, apoi se strâng.

În configurația din imagine, brațul din dreapta ancorei este format din două protecții „pre-egalizate”, prin legarea lor cu noduri cabestan pe aceeași buclă, astfel încât chinga dintre ele să nu fie tensionată. Dacă ancora are patru protecții primare, această metodă poate fi folosită pentru ambele brațe.

Capacitatea de distribuire dinamică a încărcărilor se datorează modului în care este realizat punctul principal de asigurare, care permite deplasarea laterală a carabinierelor pe chingile respective, dar trebuie să fim totuși conștienți că prin această metodă, distribuirea se face între brațele ancorei și nu între toate protecțiile primare.

Pentru exemplul de ancoră din imaginea de mai sus, dacă nu ar exista nodurile de limitare, distribuirea încărcărilor ar putea funcționa pe un arc de cca. 120°, dar în cazul smulgerii friend-ului din stânga, extensia care s-ar produce ar genera o încărcare dinamică periculoasă asupra brațului din dreapta.

Nodurile de limitare a extensiei au și rolul de a asigura redundanța, astfel încât brațele ancorei să fie independente, iar punctul principal de legare să fie format din două fire de chingă separate. (Fără nodurile respective, ruperea chingii în orice punct din zona ei tensionată ar produce cedarea întregii ancore).


Ancora auto-egalizata

În cazul în care ancora din exemplul de mai sus ar fi tracționată în lateral, dincolo de o anumita limită solicitarea aferentă unui braț „pre-egalizat” ar fi preluată integral doar de una dintre protecțiile din componența acestuia, iar încărcarea totală ar ajunge să fie distribuită numai pe două dintre protecțiile primare ale ancorei, celelalte funcționând doar ca rezerve.

Pentru o distribuire mai eficienta a încărcărilor între toate protecțiile primare indiferent de direcția de solicitare a ancorei, nucile montate pe brațul din dreapta al ancorei de mai sus pot fi la rândul lor legate cu un „X glisant” (explicat mai sus) pe un anou scurt notat cu (X) în imaginea alăturată, care distribuie în mod dinamic încărcările între cele două protecții.

  În toate cazurile în care se folosesc anouri sau bucle înnodate din cordelină, este de preferat să se izoleze cusătura anoului sau nodul buclei cu un nod cabestan făcut pe carabiniera uneia dintre protecții, ca să nu interfereze cu construcția ancorei.

(În cazul de față, cusătura anoului care egalizează cele doua nuci este izolată cu un cabestan pe carabiniera din stânga).

În aceasta nouă configurație, friend-ul care formează brațul stâng va prelua 50 % din încărcări, iar nucile care formează brațul drept vor prelua fiecare câte 25 % din încărcarea totală, chiar în cazul unei variații importante a direcției solicitărilor asupra ancorei.

Proporțiile încărcărilor sunt pur teoretice! În realitate, acestea sunt modificate substanțial de efectul frecărilor din sistem.


Punctul principal de asigurare al ancorei egalizate dinamic

Punctul principal

Indiferent de metoda de amenajare a ancorei, toate elementele de legare a protecțiilor (anouri din chingă, cordelina etc.) converg spre un punct principal de legare, care este locul cu cea mai mare rezistență din întreaga configurație a ancorei și care este destinat asigurării și auto-asigurării cățărătorilor.

În cazul ancorelor cu distribuire dinamică a încărcărilor, punctul principal de asigurare poate fi format din  două carabiniere cu siguranță, fiecare pe câte un fir de chingă din zona dintre nodurile de limitare, configurație în care forțele de frecare sunt minime și este respectată și condiția de redundanță.

O altă variantă este un „X glisant” cu două carabiniere (care pot fi simple, fără siguranță) cu clapetele opuse și inversate. În mod excepțional, punctul principal de asigurare poate fi o singură carabinieră cu siguranță, dar trebuie să fii conștient că în acest fel vei sacrifica redundanța ancorei, a cărei siguranță va depinde de un singur element: carabiniera respectivă.


TOP

Construirea ancorelor de regrupare cu ajutorul corzilor

Atunci când secundul din lungimea de coardă precedentă preia conducerea pe următoarea lungime (cățărare „cap schimbat”), acesta are nevoie să se oprească în regrupare doar pe durata scurtă în care coechipierul repoziționează dispozitivul de asigurare și îi transferă restul de echipament, pe care nu l-a folosit în lungimea precedentă, apoi poate continua cățărarea în cap de coardă. În acest caz, regruparea trebuie să ofere posibilități de auto-asigurare doar pentru cel care a amenajat-o, care poate construi ancora folosind doar corzile de asigurare.

Aceasta metodă economisește timp, iar capul de coardă nu mai are nevoie de materiale suplimentare (cordelină sau anouri) pentru amenajarea regrupărilor. Pentru aceasta însă, trebuie să mai aibă suficientă coardă la sosirea în regrupare, iar lungimea următoare trebuie să nu fie „întinsă”, pentru că o parte din lungimea corzilor va fi folosită pentru amenajarea ancorelor de regrupare.

Pentru amenajarea cu ajutorul unei corzi simple a unei ancore formate din trei protecții se poate folosi metoda descrisă mai jos, care are avantajul că oferă un punct principal de asigurare care poate fi folosit pentru asigurarea secundului și pentru auto-asigurarea acestuia pe durata tranziției din regrupare. Un dezavantaj ar fi că încărcările vor fi pre-distribuite („egalizare statică” sau „pre-egalizare”), ceea ce necesită protecții primare foarte solide, iar direcțiile solicitărilor trebuie să fie previzibile și să nu se modifice pe parcurs.

Această metodă este rapidă și economică (pentru construirea ancorei este nevoie doar de câteva carabiniere, dintre care cel puțin două cu siguranță), dar presupune ceva experiență din partea capului de coardă, care trebuie să fie capabil să aprecieze corect lungimile necesare pentru buclele de coardă și pentru noduri și modul în care sunt tensionate firele de coardă care vor prelua solicitările. De asemenea, acesta trebuie să țină cont că pentru construirea ancorei va avea nevoie de cel puțin patru-cinci metri de coardă (dar consumul de coardă poate fi mult mai mare, în funcție de distanțele dintre cele trei protecții primare), așa că aplicarea acestei metode este condiționată atât de cantitatea de coardă rămasă după parcurgerea lungimii anterioare, cât și de cea necesară pentru cățărarea pe lungimea următoare și pentru amenajarea regrupării de la capătul ei.


La sosirea în regrupare, capul de coardă montează o protecție solidă și se asigură în aceasta cu un nod cabestan pe coardă (1), cu o carabinieră cu siguranță, apoi montează o a două protecție, în carabiniera căreia mai face încă un nod cabestan (2), având grijă să lase o buclă largă între cele două protecții (A). Lungimea acestei bucle trebuie să fie suficientă pentru formarea punctului principal de asigurare (operațiunea este descrisă mai jos). Coarda liberă se prinde de brida de asigurare a hamului cu un alt nod pe o carabinieră cu siguranță (3), iar lungimile celor două fire de coardă care fac legătura între ham și protecții vor fi ajustate astfel încât să fie tensionate în mod egal (nodurile folosite sunt „cabestan” tocmai datorită ușurinței cu care se ajustează).

După aceasta, se montează o a treia protecție, în care se asigură coarda folosind din nou un nod cabestan (4), astfel încât firul respectiv să fie tensionat la fel ca și celelalte două. În acest moment, capul de coardă este asigurat în toate cele trei protecții prin intermediul corzii, iar încărcările sunt distribuite static între protecții prin ajustarea nodurilor cabestan, astfel încât cele trei fire să fie tensionate cât mai egal pe direcția în care este solicitată ancora.

Primele doua protecții Protectia a treia

În continuare, pentru formarea punctului principal de asigurare al ancorei, se suprapune coarda liberă (B) peste bucla (A) și se face un nod simplu (sau opt, dacă este coardă suficientă) pe bucla dublă rezultată, având grijă ca firele de coardă care fac legătura cu cele trei protecții să fie tensionate în mod egal pe direcția solicitărilor probabile (în principiu, pe direcția ultimei protecții montate de capul de coardă înainte de regrupare).

Punctul principal de asigurare rezultat (PPA) este format prin egalizarea statică a celor trei protecții, îndeplinește condiția de redundanță (este format din două bucle de coardă independente) și poate fi folosit pentru asigurarea secundului cu ajutorul unui dispozitiv de asigurare cu autoblocare (Reverso, ATC-Guide etc.), precum și pentru auto-asigurarea acestuia în regrupare pe durata tranziției.

Punctul principal de asigurare Asigurarea secundului

Demontarea ancorei se face în ordinea inversă: după ce capul de coardă s-a oprit în locul în care va amenaja regruparea următoare și s-a auto-asigurat într-o protecție, secundul desface nodul (PPA), apoi nodurile (4), (3) și (2) și demontează protecțiile respective, astfel încât să rămână asigurat în protecția (1) până când capul de coardă construiește ancora, filează surplusul de coardă și anunță că a preluat asigurarea. După ce primește confirmarea că poate să înceapă să se cațăre, secundul demontează și această ultimă protecție și părăsește regruparea.


Pentru amenajarea regrupării cu două semicorzi se folosește o variație a metodei de amenajare a regrupării cu ajutorul unei corzi simple, care a fost descrisă mai sus.

Cu una dintre semicorzi se parcurg etapele 1-2-3 (coarda se prinde cu un nod cabestan de protecția (1), apoi de protecția (2), lăsând între ele o buclă de lungime suficientă și se conectează înapoi pe ham tot cu un cabestan (3) pe o carabinieră cu siguranță, prinsă pe brida de asigurare). Pe cealaltă semicoardă se face un nod cabestanîn carabiniera protecției (4). Nodurile cabestan se ajustează astfel încât toate cele trei fire dintre ham și protecțiile primare să fie tensionate în mod egal.

Firul liber al celei de a doua semicorzi (cel care iese din nodul cabestan cu care este asigurată) se suprapune peste bucla dintre protecțiile (1) și (2), iar pe bucla dublă rezultată se face un nod simplu sau opt prin care se obține punctul principal de asigurare (PPA). Se observă că acesta este conectat la toate cele trei protecții, care astfel sunt egalizate static și îndeplinește condiția de redundanță, fiind format din două fire de coardă. În acest punct poate fi conectat dispozitivul cu care va fi asigurat secundul (în poziția de autoblocare), iar la sosirea în regrupare, acesta se poate auto-asigura în aceeași buclă pe durata tranziției.


Dacă pentru ancora de regrupare se folosesc trei protecții apropiate, pentru amenajarea ei se poate folosi nodul din imaginea de mai jos. În prima fază, pe coarda de asigurare se face o buclă de lungime adecvată cu un nod opt. Apoi, bucla se trece din nou prin nod, rezultând astfel trei bucle care pot fi prinse în carabinierele celor trei protecții.

Bucla tripla

Este de remarcat că prin aceasta metodă se obține o distribuire mai bună a încărcărilor, pentru că lungimile buclelor se pot ajusta în funcție de direcțiile solicitărilor, chiar dacă egalizarea va fi afectată destul de mult de frecările din nod. Totuși, aceste frecări ar amortiza și șocul pe care l-ar putea produce cedarea uneia dintre protecții.

Dacă folosești această metodă „minimalistă” de amenajare a regrupării, punctul principal al ancorei (în care va fi montat dispozitivul de asigurare a secundului) se poate realiza cu o buclă făcută cu un nod opt pe coarda care pleacă din ancoră spre cățărătorul asigurat. De asemenea, dacă este nevoie, pe o asemenea buclă se poate conecta și protecția direcțională din componența ancorei.



În cazul metodelor prezentate, distribuirea încărcărilor între protecții se face static (pre-distribuire) și depinde de felul în care sunt ajustate lungimile buclelor prin care se face asigurarea, motiv pentru care acestea sunt recomandate pentru situațiile în care ancora va fi solicitată dintr-o singură direcție: cea pentru care se realizează „egalizarea”. Totuși, dacă direcțiile solicitărilor pot varia semnificativ, efectul acestora poate fi diminuat montând una sau mai multe protecții „direcționale”, în opoziție cu celelalte.

În funcție de pozițiile protecțiilor și de distanțele dintre acestea, se pot folosi diferite combinații între metodele descrise mai sus, de exemplu egalizarea unui grup de protecții cu una dintre semicorzi și a altui grup cu cealaltă folosind noduri cu bucle multiple.


TOP

Regrupări echipate cu protecții fixe

  În ultimele decenii, multe dintre regrupările din traseele de aventură sau de cățărare tradițională au fost echipate cu ancore mecanice sau chimice, pentru ca traseele să devină „mai sigure”, chiar dacă în locurile respective ar fi putut fi construite ancore de regrupare solide folosind doar protecții mobile sau naturale. Existența regrupărilor amenajate i-a încurajat pe mulți cățărători cărora le lipsește pregătirea tehnică necesară să parcurgă aceste trasee, iar fotografiile cu ancore de regrupare dubioase pe care acești „temerari” le afișează frecvent pe rețelele de socializare le dovedesc pe deplin lipsurile. Din această cauză, am considerat că este necesar să includ în acest manual și o secțiune dedicată regrupărilor amenajate cu ancore forate.


Nu discutăm aici despre regrupările „echipate” cu pitoane! Acelea sunt extrem de nesigure și trebuie să fie evitate, iar dacă nu se poate, trebuie să fie privite cu suspiciune și întărite cu protecții suplimentare.

Regruparea cu ancore in situ folosind corzile de asigurare

De regulă, regrupările echipate din trasee sunt formate din câte două ancore chimice sau mecanice, montate la distanță de 20 - 30 cm una de alta, ceea ce satisface atât condiția de redundanță, cât și pe cea de rezistență a protecțiilor, pentru că în principiu, conform standardelor, fiecare dintre aceste ancore ar trebui să suporte o încărcare de cel puțin 25 kN.

Rezistența ancorei depinde de calitatea materialelor folosite și de competența celor care și-au asumat răspunderea amenajării regrupării, dar din păcate, unii dintre aceștia nu merită să le acorzi încredere. Prin urmare, înainte de a folosi o ancoră de regrupare echipată pe care ai găsit-o într-un traseu, trebuie să verifici cu atenție spiturile din componența ei.

Acestea trebuie să fie fixate în rocă solidă și compactă, trebuie să nu se miște, să nu fie corodate, fisurate sau deformate, urechile trebuie să fie „de firmă” și în stare bună, iar în cazul ancorelor chimice, trebuie să verifici dacă rășina umple complet găurile în care sunt montate.

Dacă ești absolut sigur că de cele două protecții din regrupare „poți atârna un camion”, cea mai simplă metodă de regrupare pe care o poți folosi este să te auto-asiguri cu noduri cabestan cu carabiniere cu siguranță la ambele ancore, fie în serie, cu nodurile unul după celălalt, dacă folosești o coardă simplă, fie în paralel, cu fiecare dintre cele două semicorzi la câte una dintre ancore, iar secundul va fi filat cu un dispozitiv cu autoblocare conectat pe protecția care are poziția cea mai convenabilă (ceea ce este suficient, pentru că dacă aceasta ar ceda, solicitările ar fi preluate de cea rămasă prin intermediul auto-asigurării tale).

În cazul unei corzi simple, poți folosi la fel de bine nodul „urechi de iepure” din fotografia de mai jos, care îți va lua doar cu puțin mai mult timp decât legarea directă cu noduri cabestan. Mai întâi, se face o buclă cu un nod opt, apoi capătul buclei se introduce înapoi prin nod (1) și se trece peste celelalte două bucle rezultate (2), care pot fi folosite pentru asigurare după strângerea nodului (3). Dacă simți nevoia, lungimile celor două brațe pot fi reglate cu ușurință astfel încât să fie tensionate în mod cât mai egal pe direcția solicitărilor.

Bucla dubla


Regruparea „la două spituri” folosind anouri

Ancoră egalizată static

Datorită rezistenței individuale destul de mari a celor două protecții fixe ale ancorei, distribuirea cât mai egală a solicitărilor între ele nu mai este la fel de importantă ca în cazul ancorelor cu protecții mobile, pentru că teoretic, oricare dintre protecții este capabilă să preia singură toate forțele care pot acționa asupra ancorei, rolul celeilalte fiind doar să asigure redundanța (care este o condiție esențială pentru siguranța ancorei).

Din această cauză, pentru acest tip de ancore este suficientă pre-distribuirea încărcărilor (așa-zisa „egalizare” statică), iar folosirea diferitelor metode de egalizare dinamică complicate și consumatoare de timp și de materiale (bucle „quad”, X glisant cu noduri de limitare etc.) se dovedește de cele mai multe ori inutilă (iar un anou cu un X glisant simplu nu îndeplinește condiția de redundanță).

Astfel, ancora poate fi construită foarte simplu, cu un anou de lungime adecvată (cel mai frecvent, 120 cm) ale cărui capete se prind cu carabiniere cu siguranță de cele două protecții, iar între acestea, la distanța necesară pentru a distribui cât mai bine încărcările, se face o buclă cu un nod opt care va funcționa ca punct principal de asigurare (imaginea din dreapta).

Această metodă permite și utilizarea unui punct secundar de asigurare, prin conectarea unei carabiniere prin fiecare dintre buclele care formează cele două brațe ale ancorei.

Trebuie să remarcăm că este necesar ca ancora să fie construită cu un anou doar în cazul în care capul de coardă nu se schimbă pe lungimea următoare, pentru a facilita auto-asigurarea în regrupare a secundului. Dacă traseul este parcurs cu „cap schimbat”, este mult mai practică (și absolut suficientă) amenajarea regrupării folosind corzile dinamice de asigurare.

În acest caz, secundul de pe ultima lungime se auto-asigură cu un nod cabestan pe coarda de asigurare într-unul dintre spituri pe durata tranziției din regrupare (transferul echipamentului, schimbarea modului de filare etc.), apoi se cațără mai departe.

Asigurarea capului de coardă direct din ancoră

De regulă, ancorele amenajate cu protecții fixe au o problemă comună: lipsa unei protecții direcționale care să împiedice smulgerea secundului din regrupare în cazul unei căderi a capului de coardă, atunci când acesta este filat de pe ham.

Acest neajuns poate fi corectat fie prin auto-asigurarea suplimentară a secundului într-o protecție independentă, montată undeva în afara ancorei, în direcția opusă celei în care acesta ar putea fi tras de coardă, fie - mai simplu și mai convenabil - prin filarea capului de coardă direct din ancora de regrupare (în loc ca acesta să fie asigurat de pe ham). În acest caz, secundul va fi izolat de sistemul de asigurare și nu va mai fi smuls din regrupare atunci când oprește o cădere a capului de coardă, riscând sa piardă controlul asupra corzii de asigurare sau să se lovească de stâncă. Această metodă este recomandată mai ales atunci când capul de coardă este mult mai greu decât coechipierul lui, atunci când regruparea are o poziție în care secundul s-ar putea accidenta dacă ar fi proiectat către obstacolele din jur sau atunci când nu există posibilități pentru montarea de protecții direcționale suplimentare.

Pentru asigurarea directă, este necesar ca ancora să fie configurată astfel încât să ofere un punct principal de asigurare redundant, care să poată fi folosit pentru conectarea dispozitivului cu care este asigurat capul de coardă și care să nu permită deplasări semnificative în cazul opririi unei căderi. O asemenea ancoră se poate construi folosind un anou de lungime adecvată (de regulă 120 cm) sau o buclă înnodată din cordelină de minimum 7 mm și câteva carabiniere cu siguranță.


Una dintre metodele de construire a ancorei presupune formarea unei bucle de cca. 5 cm la unul dintre capetele anoului, folosind nodul Bulin dublu explicat mai jos. Această buclă, care oferă redundanță prin faptul că este formată din două fire independente de chingă sau de cordelină, se prinde cu o carabinieră cu siguranță de unul dintre spituri și va constitui punctul principal de asigurare al ancorei, care poate fi folosit atât pentru auto-asigurarea cățărătorilor cât și pentru asigurarea capului de coardă, cu dispozitivul de filat conectat direct în această buclă ( fotografia de mai jos ).

Pe restul anoului se face un nod cabestan (pe ambele fire) la distanța necesară pentru a fi prins cu o carabinieră de celălalt spit, iar capătul anoului se asigură în aceeași carabinieră, pentru cazul (destul de improbabil...) în care nodul cabestan ar aluneca.

Ancora

Pentru a înnoda bucla dublă care se folosește ca punct principal al acestui tip de ancoră de regrupare, se procedează ca în imaginile următoare. Se face un nod simplu aproape de capătul anoului (1), bucla rezultată se trece peste nod, iar prin ea se trag cele doua fire indicate în imagine (2). Bucla dublă rezultată (3) trebuie să aibă o lungime de cca. 5 cm, astfel încât deplasările în cazul opririi unei căderi să fie cât mai mici.

bulin


O altă metodă care poate fi folosită pentru construirea unui punct de asigurare pentru capul de coardă necesită aceleași materiale: un anou sau o buclă din cordelină de minimum 7 mm de lungime adecvată și două carabiniere. Un capăt al anoului se prinde cu o carabinieră (care poate fi și simplă) de unul dintre spituri, iar celălalt capăt se trece printr-o carabinieră (obligatoriu cu siguranță!) prinsă în cel de-al doilea spit.

Buclele (1) (dublă) și (2) rezultate astfel se suprapun, iar pe ele se face un nod simplu sau opt, având grijă ca bucla dublă din carabiniera din dreapta să fie cât mai mică (cca. 4-5 cm). Această buclă va fi folosită pentru asigurarea capului de coardă, iar bucla triplă formată de nod va fi punctul de auto-asigurare a secundului.

Ancora

Indiferent de metoda folosită, nu este necesar ca legătura dintre spituri să fie tensionată, pentru că solicitările asupra ancorei vor fi preluate integral de spitul în care este prinsă bucla de asigurare, în timp ce al doilea spit va avea doar rolul de a asigura redundanța ancorei, funcționând ca o rezervă în cazul cedării primului.


Fiecare dintre cele două metode descrise mai sus are atât avantaje cât și dezavantaje față de cealaltă, iar alegerea uneia dintre ele trebuie făcută luând în considerare condițiile specifice fiecărei regrupări.

De exemplu, nodul Bulin dublu folosit în prima metodă se desface foarte ușor după ce a fost încărcat (sau poate fi făcut pe un anou dedicat, care să fie folosit în toate regrupările, fără să mai trebuiască desfăcut), însă asigurarea și auto-asigurarea cățărătorilor se face în aceeași buclă, care nu oferă prea mult spațiu. Prin comparație, nodul simplu sau opt folosit în metoda a doua se desface mai greu (și trebuie desfăcut de fiecare dată, pentru a fi înnodat din nou în regruparea următoare, în funcție de distanța dintre spituri), însă auto-asigurarea celorlalți membri ai echipei se face într-o buclă separată de cea folosită pentru asigurarea capului de coardă, ceea ce poate fi benefic în condițiile unei echipe de trei cățărători.


Atunci când se aplică aceste metode de asigurare a capului de coardă direct din ancoră, în cazul opririi unei căderi cu factor doi cu un dispozitiv de filat tip „coșuleț” (Reverso, ATC etc.), ambele fire de coardă din dispozitivul de filat vor fi direcționate în jos, ceea ce face foarte dificilă oprirea căderii (secundul trebuie să tragă cu putere în sus de firul liber, altfel dispozitivul nu va mobiliza suficientă frecare). Din această cauză, este recomandată folosirea unui nod „semicabestan” (făcut pe o carabinieră cu siguranță mai largă, de tip HMS – de la Halbmastwurfsicherung, numele german al nodului), care funcționează bine în ambele sensuri.

Dacă preferi totuși să folosești un dispozitiv de filat cu frânare manuală, de la plecarea din regrupare a capului de coardă și până în momentul montării asigurării de factor, coarda liberă (cea pe care se realizează frânarea în cazul unei căderi) trebuie să fie redirecționată în sus, printr-o carabinieră prinsă în ancoră.