Manual de cățărare tradițională și de aventură

Regulile jocului

Cuprinsul capitolului

 „Manualul de cățărare tradițională și de aventură” urmează să fie tipărit în curând. Pâna atunci, acest site va funcționa într-un format destinat promovării cărții.

O persoană neavizată ar putea să vadă cățărarea ca pe o încercare de „cucerire” a stâncii. În realitate, stânca nu este adversarul cățărătorului, ci este doar terenul de joc pe care acesta se luptă să-și depășească propriile limite, rezolvând problemele pe care le întâlnește pe parcursul ascensiunii.

Probabil că nimeni nu crede că un atlet „cucerește” pista de alergare atunci când încearcă să-și depășească recordul; relația dintre cățărător și stâncă este asemănătoare!

Pentru a stabili condițiile în care vor să se desfășoare această confruntare cu ei înșiși, cățărătorii aleg de bunăvoie să se conformeze unor condiții limitative. Prin urmare, atunci când se angajează într-un traseu, nu încearcă doar „să ajungă sus”, ci își impun ca pe parcursul cățărării să utilizeze doar anumite tehnici de înaintare și de asigurare, în așa fel încât ascensiunea respectivă să reprezinte o provocare reală.

Din această cauză, de cele mai multe ori, un cățărător nu este atras de o anumită linie cu toate că este dificilă, ci tocmai pentru că aceasta este dificilă pentru el, chiar dacă acest lucru este aproape de neînțeles pentru spectatorii ocazionali care întreabă nedumeriți: „Dar de ce vă chinuiți să urcați pe aici? Există o potecă prin spate, care duce tot acolo!”.


Definiții necesare

Cățărătorii se angajează frecvent în dispute legate de anumite aspecte ale cățărării. Spiritele se aprind și se formează tabere între care se schimbă argumente mai mult sau mai puțin raționale, acuze și justificări, ironii și vorbe grele. De cele mai multe ori, acestea par niște dialoguri între surzi, pentru că noțiuni importante în jurul cărora se învârte discuția sunt interpretate și răstălmăcite după bunul plac de „părțile beligerante”, care par să vorbească limbi diferite.

În continuare sunt explicate câteva dintre aceste elemente de bază pentru care se resimte lipsa unor definiții clare, care să fie cunoscute și acceptate de toți cățărătorii.

Traseul de cățărare

 Un traseu de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue.

Linia unui traseu nou este rezultatul deciziilor pe care cățărătorul le ia pe măsura ce înaintează pe un teritoriu necunoscut și de obicei este determinată de anumite caracteristici morfologice ale terenului (creste, diedre, fisuri etc.) sau de existența anumitor elemente necesare ascensiunii (posibilități de asigurare, succesiuni de prize, poziții de regrupare etc.). Din această cauză, se consideră că un traseu de cățărare este creația cățărătorilor care au avut viziunea realizării premierei (prima ascensiune a liniei respective), iar măsura valorii traseului este dată de ingeniozitatea cu care a fost aleasă linia acestuia, de dificultatea problemelor întâlnite pe parcurs și de frumusețea soluțiilor găsite pentru acestea.

Un corolar al definiției de mai sus este că o linie oarecare devine traseu doar atunci când este parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, care dovedesc astfel că ascensiunea este posibilă. Cu alte cuvinte, o linie pe care nu s-a cățărat nimeni de jos până sus nu poate fi considerată „traseu”, chiar dacă aceasta este echipată parțial sau complet cu protecții fixe.

Această condiție este valabilă și în escalada sportivă, în care se consideră că odată echipată, o anumită linie este doar un „proiect” până în momentul în care aceasta este parcursă integral prin cățărare liberă, conform regulilor acestui stil. Abia atunci, creația echipatorului este confirmată, iar linia respectivă devine „traseu de escaladă”.

Stilul ascensiunii

Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le asumă în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv.

Trebuie să observăm că stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă, iar pentru acesta nu există nicio obligație referitoare la mijloacele și metodele folosite în ascensiune în afara celor pe care și le impune el însuși, în mod voluntar. Totuși, cățărătorii recunosc o anumită ierarhie a stilurilor din cățărare și mulți dintre ei încearcă să aplice un stil „mai bun” în ascensiunile lor.

(În general, cu cât un stil are reguli mai restrictive, cu atât este considerat „mai bun”. De exemplu, parcurgerea unui traseu prin cățărare liberă este considerată în mod unanim o performanță superioară cățărării prin mijloace artificiale pe același traseu).

Conduita etică a cățărătorilor

În cățărare, etica se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra activității celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare). Respectarea normelor etice trebuie să fie o preocupare permanentă a tuturor cățărătorilor.

Modificarea stâncii prin săparea, lipirea cu rășină sau „ajustarea” prizelor, schimbarea condițiilor de asigurare din traseele existente (de exemplu, prin adăugarea de protecții fixe) sau alte acțiuni similare sunt inacceptabile din punct de vedere etic în toate disciplinele din cățărare, pentru că prin aceste intervenții se încalcă dreptul celorlalți cățărători de a se bucura de traseu în starea lui inițială, neafectată de ascensiunile anterioare.

Dacă la un moment dat nu reușești să te ridici la nivelul unui anumit traseu, amintește-ți că te afli acolo pentru a rezolva problemele pe care ți le pune stânca, nu pentru a ajunge prin orice mijloace la sfârșitul ascensiunii (călătoria este mai importantă decât destinația!). În acest context, nu are niciun sens să eviți dificultățile sau să le modifici pentru a le coborî la nivelul tău.

Nu te grăbi să abandonezi stilul de cățărare pe care ți-ai propus să-l respecți și nici nu lăsa orgoliul să te determine să intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curând renunță pentru moment la ascensiune! Antrenează-te, capătă experiență, procură-ți echipamentul necesar și vino înapoi atunci când vei considera că ești pregătit să-ți încerci puterile într-o confruntare cinstită cu provocările traseului respectiv, pentru reușita căreia nu va trebui să încalci etica și nici să trișezi coborând nivelul standardelor pe care ți le-ai propus.

Relația dintre stil și etică

Stilul și etica nu sunt noțiuni interschimbabile, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime în conversațiile cățărătorilor. Totuși, ele se afla într-o legătură strânsă, care reprezintă probabil și cauza frecventelor confuzii.

Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: „orice cățărător este liber să se cațăre așa cum crede de cuviința (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)”.

Pentru exemplificare, să considerăm cazul în care cineva ar parcurge prin cățărare artificială (i.e. cu scărițe) un traseu echipat pentru escalada sportivă (de exemplu, în situația perfect plauzibilă în care respectivul ar vrea să învețe cum să folosească scărițele).

Stilul acestei ascensiuni ar fi absolut legitim dacă aceasta a fost alegerea cățărătorului respectiv, iar cățărarea în această manieră, oricât de nepotrivită ar părea, nu reprezintă o încălcare a eticii, pentru că nu lasă urme care să-i afecteze pe ceilalți cățărători.

Etica ar fi însă încălcată dacă traseul de escaladă ar fi parcurs în stilul „dry tooling”, datorită efectelor devastatoare pe care le au pioleții și colțarii asupra stâncii, dacă un cățărător care a folosit câteva spituri pentru înaintare sau pentru odihnă ar minți, afirmând că a parcurs traseul prin cățărare liberă sau dacă pentru a reuși ascensiunea, acesta ar schimba caracterul natural al traseului prin săparea unor prize.