Cățărare „cu mobile”
În România, stilul de cățărare în care capul de coardă își montează el însuși asigurări cu protecții recuperabile pe măsură ce înaintează este numit uneori „tradițional” sau „trad” după modelul țărilor anglofone, iar alteori este botezat în mod autohton-descriptiv „cățărare cu mobile” sau chiar (complet greșit!) „alpinism”. Totuși, oricum am alege să-i spunem, realitatea este că la noi, acest stil este reprezentat mai curând de ascensiunile pe așa-numitele trasee „clasice”, în care cățărătorii mai montează uneori și câteva nuci sau friend-uri acolo unde vechile pitoane s-au rărit prea tare sau sunt mâncate de rugină și nu mai inspiră suficientă încredere.
De fapt, în cei treizeci și ceva de ani care s-au scurs de când escalada sportivă a început să fie importată pe „plaiurile mioritice”, chiar și traseele noastre istorice au ajuns să sufere influența acestui stil. Liniile care au fost considerate prea periculoase au început să fie evitate și au fost date treptat uitării, iar multe dintre cele care mai sunt încă frecventate au fost echipate cu protecții fixe, la fel ca traseele de escaladă, fără nicio considerație pentru cei care ar prefera un stil mai aventuros.
Pentru cățărătorii de prin alte țări, protejarea stâncii are întâietate: englezii se opun în unanimitate montării protecțiilor fixe în multe dintre zonele lor istorice de cățărare, iar în Český ráj (Paradisul Boemian din Cehia) sau în Sächsische Schweiz (Elveția Saxonă, în Germania) se folosesc ca asigurări provizorii nodurile unor bucle din cordelină sau coardă înțepenite în fisuri, pentru a se evita folosirea protecțiilor metalice, care, chiar dacă ar fi ceva mai sigure și s-ar monta mai ușor, ar putea să lase urme în gresia fragilă.
Spre deosebire de aceștia, românii preferă cățărarea „plaisir” și sunt preocupați mai curând de siguranța cățărătorului, chiar dacă protejarea lui se face adesea în detrimentul stâncii, prin montarea extensivă a infamelor spituri (cum sunt denumite la noi ancorele fixate în găuri făcute în stâncă) în traseele în care s-ar putea folosi la fel de bine și asigurări cu protecții mobile. Din păcate, amenajarea fără discernământ a acestor trasee are drept consecință reducerea complexității cățărării prin excluderea unora dintre componentele ei esențiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. În absența acestora, efortul fizic depus rămâne singura măsură a dificultății unei ascensiuni, iar ideea de diversitate a stilurilor de cățărare își pierde înțelesul.
Din cauza expansiunii agresive a mentalităților „sportive” din ultimele decenii, la noi există în prezent foarte puțini practicanți ai cățărării tradiționale, în timp ce în restul lumii acest stil este în plină dezvoltare, iar dificultatea ascensiunilor în care asigurarea se face exclusiv cu protecții mobile începe să se apropie de cea atinsă în escalada sportivă de nivel înalt. Am convingerea că în mare parte, această situație este cauzată de lipsa informațiilor, atât a celor despre regulile acestui stil și despre etica aferentă, cât și a celor referitoare la echipamentul necesar și la felul în care acesta poate fi folosit pentru parcurgerea în siguranță a traseelor adecvate.
Starea precară a cățărării tradiționale din România m-a determinat să cuprind în acest manual unele cunoștințe pe care le-am acumulat practicând acest stil, cu intenția de a le oferi celor interesați o bază teoretică minimală de la care să pornească în explorarea posibilităților pe care le oferă cățărarea curată - forma modernă a stilului tradițional de cățărare. Cea mai mare parte a acestor cunoștințe se referă în egală măsură și la cățărarea de aventură, care este strâns înrudită cu stilul tradițional.
Pentru structurarea manualului, am pornit de la premisa că noțiunile de bază din cățărare sunt cunoscute și m-am referit aici doar la elementele caracteristice cățărării libere tradiționale sau de aventură pe trasee cu una sau mai multe lungimi de coardă: echipamentul specific, utilizarea protecțiilor naturale și mobile, amenajarea regrupărilor și a ancorelor pentru rapel, alegerea liniei traseului și a echipamentului necesar etc.
Pentru că eu cred că un cățărător trebuie să judece el însuși ceea ce face și nu să aplice în mod mecanic niște reguli învățate pe de rost, am evitat să recomand proceduri care trebuie urmate pentru că „așa-se-face”, încurajând în schimb un proces decizional bazat pe înțelegerea principiilor și a posibilităților de aplicare a acestora în condițiile specifice fiecărei situații în parte.
În România nu se resimte doar absența informațiilor despre cățărarea tradițională, ci și lipsa vocabularului specific acesteia. Din această cauză, în manual am adoptat anumiți termeni folosiți în țări cu tradiție în acest stil, pe care i-am folosit fie în limba din care provin, fie în traducerea românească, fie - pentru concizie - în forma românizată care este folosită frecvent și de cățărători. (De exemplu, pentru a denumi o buclă cusută din chingă, am folosit cuvântul „anou”, provenit din franţuzescul „anneau”, iar pentru ancorele permanente montate în găuri făcute în stâncă am folosit „spituri”, după cum sunt acestea numite în jargonul cățărătorilor). Acești termeni sunt explicați în text, acolo unde apar prima dată sau acolo unde am considerat că este necesar să-i clarific.
Cititorii acestui manual trebuie să înțeleagă că informațiile scrise sau fotografiile nu pot înlocui cunoștințele practice și experiența căpătate prin instruirea în situații reale de către o persoană competentă. Prin urmare, fiecare cățărător va fi direct responsabil pentru felul în care alege să aplice în practică informațiile cuprinse în manual.
Informațiile de orice natură din acest site (text, imagini, cod HTML sau CSS etc.) constituie proprietatea intelectuală a autorului site-ului
și nu pot fi utilizate sub nicio formă (preluare, publicare etc.) fără acordul scris al acestuia.