Manual de cățărare tradițională curată

Parcurgerea traseelor de cățărare tradițională curată

Meniul paginii

Exigențele cățărării tradiționale curate, pe parcursul căreia capul de coardă trebuie să descopere posibilitățile de asigurare și să-și monteze el însuși protecțiile, sunt mult mai complexe decât cele ale escaladei sportive, în care traseele sunt deja echipate cu protecții permanente.

Astfel, înainte de a te angaja într-o ascensiune "trad", trebuie să determini linia pe care te vei cățăra și să obții toate informațiile posibile despre aceasta, iar în timpul cățărării trebuie să fii capabil să te orientezi cât mai bine în perete pentru a urma linia aleasă, rămânând totuși flexibil în privința variantelor posibile ale acesteia.

În funcție de particularitățile traseului ales, trebuie să faci o alegere judicioasă a echipamentului necesar pentru ascensiune: corzi, protecții, bucle de asigurare, materiale pentru amenajarea regrupărilor și a ancorelor de rapel.

Pentru descoperirea posibilităților de asigurare, trebuie să fii capabil să distingi fisurile care au forme, direcții și dimensiuni adecvate acestui scop și să apreciezi cât de solidă este stânca. Pentru a monta protecții sigure, trebuie să poți anticipa ce forțe pot apărea și în ce direcții pot ele să acționeze, trebuie să știi ce modele și mărimi de protecții poți să folosești în condițiile respective și cum să le montezi corect. De asemenea, trebuie să fii capabil să anticipezi traseul corzilor și în funcție de acesta să determini lungimile optime ale buclelor de asigurare.

În traseele trad de mai multe lungimi de coardă trebuie să știi cum să montezi ancore de regrupare sigure, care să reziste tuturor solicitărilor posibile, iar la terminarea ascensiunii echipa trebuie să fie capabilă să coboare prin mijloace proprii înapoi la baza traseului.

Indiferent la care capăt al corzii te afli, pe parcursul cățărării trebuie să evaluezi în mod obiectiv riscurile și să-ți asumi pe deplin responsabilitatea pentru deciziile luate. Pentru aceasta, trebuie să anticipezi efectele acțiunilor tale și să iei toate măsurile necesare pentru ca niciun eveniment, oricât de improbabil ar fi el, să nu aibă consecințe grave pentru tine și/sau pentru coechipierul tău.


Identificarea liniei traseului

Traseele de cățărare tradițională curată (adică cele pentru parcurgerea cărora se folosesc exclusiv protecții mobile) nu sunt marcate în niciun fel pe teren, ceea ce înseamnă că te vei cățăra pe stâncă naturală, care nu poartă urmele altor ascensiuni care să-ți ofere indicii în privința direcțiilor de înaintare.

Pentru determinarea traseului pe care îl vei parcurge, trebuie să descoperi și să analizezi variantele posibile, iar dintre acestea vei alege linia pe care o vei urma, folosind de multe ori același tip de judecată ca pentru o ascensiune în premieră, chiar dacă traseul a mai fost urcat și de alți cățărători. Din aceasta cauză, capacitatea capului de coardă de a se orienta în perete și de a descoperi linia optimă a traseului se dovedește a fi o calitate esențială pentru reușita ascensiunii.

Totuși, având în vedere caracteristicile stilului tradițional, traseele respective nu sunt chiar atât de greu de identificat: de regula, liniile lor sunt dictate de posibilitățile de asigurare pe care le oferă stânca, motiv pentru care acestea urmează frecvent sisteme de fisuri mai mult sau mai puțin continue, care pot fi folosite atât pentru înaintare cât și pentru montarea protecțiilor.

Unele trasee pot avea totuși regrupări echipate sau chiar protecții fixe (spituri, pitoane) montate în zonele în care cei care au făcut prima ascensiune au considerat că nu exista alte posibilități de asigurare. În general, aceste trasee "hibride" nu pun mari probleme de orientare, dar chiar și în acest caz trebuie ca în timpul cățărării să fii atent la posibilele schimbări de direcție ale traseului, care s-ar putea să nu fie evidente: traversări, bifurcații de variante înșelătoare, continuări "după colț", intersecții cu alte trasee etc.


Proiect de traseu

Identificarea liniei unui traseu existent poate începe prin obținerea unor informații despre aceasta din diferite surse: descrieri din topo-uri, relatări ale altor cățărători, fotografii etc. (desigur, dacă vrei să faci o ascensiune la vedere, trebuie să eviți informațiile "interzise", cum ar fi povestirile despre mișcări și protecții sau filmele celor care au urcat traseul).

Indiferent dacă te pregătești pentru parcurgerea în premieră a unei linii sau doar pentru repetarea unei ascensiuni pe un traseu foarte frecventat, o etapă absolut necesară este recunoașterea vizuală a traseului. Pentru aceasta, trebuie să găsești o poziție din care se vede bine întregul perete sau cât mai mult din el și să încerci să determini liniile logice, care oferă cele mai multe posibilități pentru înaintare și pentru asigurare (fisuri continue, diedre, muchii evidente etc.). În continuare, vei încerca să obții cât mai multe indicii despre mișcări, protecții și pozițiile de odihnă, studiind aceste linii cu ochiul liber sau chiar folosind un binoclu.

Determină variantele posibile ale traseului ales, eventualele traversări, discontinuitățile sistemelor de fisuri, pozițiile cele mai bune pentru montarea protecțiilor și pentru odihnă, porțiunile care nu oferă posibilități de asigurare, descoperă eventualele prize ascunse și orice alte caracteristici care ar putea fi necesare pentru orientare și pe care s-ar putea să fie imposibil să le vezi din traseu, în timpul cățărării.

De asemenea, în aceasta fază trebuie să identifici eventualele pericole obiective aflate pe linia traseului (zone în care stânca pare friabilă, bolovani care ar putea fi instabili etc.) și să găsești modalități pentru evitarea acestora sau pentru diminuarea pericolului (de exemplu devierea liniei traseului pentru a ocoli o porțiune friabilă sau scurtarea unei lungimi de coardă pentru ca regruparea aflată într-o zonă expusă căderilor de pietre să fie făcută la adăpostul unei surplombe).

Deși toate aceste informații sunt necesare pentru planificarea ascensiunii, trebuie să eviți ca pe baza lor să-ți faci un plan rigid, pe care să încerci să-l aplici cu orice preț. Pe parcursul cățărării ai nevoie să rămâi flexibil, astfel încât să te poți adapta oricăror elemente noi care ar putea surveni (de exemplu, elemente ale traseului pe care nu le-ai observat de la sol sau observații pe care le-ai interpretat greșit).

Alte informații utile pe care trebuie să le obții înainte de ascensiune sunt detaliile legate de coborârea la terminarea traseului și de posibilitățile pentru o eventuală retragere forțată din traseu: ancore de rapel echipate, trasee alăturate, brâne pe care poți traversa etc.

Pentru traseele de mai multe lungimi de coardă, aceste detalii pot fi marcate pe o fotografie a peretelui (ca în imaginea de mai sus) sau pe o schiță a traseului, pe care o poți folosi pentru orientare în timpul ascensiunii.

De asemenea, poți păstra în aparatul de fotografiat sau în telefon o fotografie a paginii cu traseul din topo-ul tipărit și una a peretelui (pe care o poți face în faza de identificare a liniei). Aceste fotografii (mărite cu ajutorul funcției zoom) te pot ajuta să identifici detalii ale traseului pe parcursul ascensiunii.

În final, după adunarea tuturor informațiilor posibile despre traseu, trebuie analizată capacitatea echipei de coardă de a se confrunta cu dificultățile ascensiunii. Cățărătorii trebuie să-și evalueze capacitatea de a-și asuma în mod responsabil riscurile pe care le presupune parcurgerea liniei respective și să aprecieze în mod obiectiv dacă nivelul lor de pregătire tehnică, fizică și mentală este suficient pentru ascensiune. Un alt element de care trebuie să se țină cont este disponibilitatea echipamentului necesar pentru cățărarea pe traseu.

Dacă toate acestea sunt pe măsura dificultăților prognozate ale traseului, echipa poate decide să înceapă ascensiunea. Dacă nu, cel mai bine ar fi să amâne proiectul care deocamdată le depășește capacitățile și să se orienteze către un traseu mai potrivit cu posibilitățile actuale ale cățărătorilor.


TOP

Montarea asigurărilor

Spre deosebire de escalada sportivă, unde traseele sunt (sau ar trebui să fie...) echipate cu puncte de asigurare solide, poziționate astfel încât să se elimine orice pericol de accidentare a cățărătorilor, în cățărarea tradițională capul de coardă trebuie să-și monteze el însuși asigurările pe măsură ce se cațără, asumându-și răspunderea deplină pentru nivelul de protecție pe care i-l oferă acestea.

Termenul "asigurare" se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecuta coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.

Montarea corectă a protecțiilor mobile

Realizarea unor asigurări solide presupune - printre altele - o cunoaștere temeinică a caracteristicilor mecanice și funcționale ale protecțiilor folosite, a domeniilor lor de utilizare și a limitelor acestora. De asemenea, trebuie să cunoști regulile de montare corectă specifice fiecărei protecții, care de obicei sunt documentate pe larg de către fabricant în instrucțiunile de folosire care însoțesc fiecare protecție pe care o cumperi, precum și regulile generale, care trebuie respectate cu strictețe la montarea tuturor protecțiilor, indiferent de tipul sau de modelul acestora:

Cadere in coarda

În aparență, în cazul unei căderi în coardă protecțiile sunt solicitate gravitațional, adică pe o direcție verticală, de sus în jos. Totuși, într-un traseu vertical cățărătorii nu cad în planul stâncii, ci la o anumită distanță fața de aceasta (imaginea alăturată), iar din aceasta cauză va apărea o componentă orizontala a forțelor dinamice care poate smulge protecțiile din fisură.

În consecință, pentru a fi capabile să preia și această forță de tracțiune spre exterior, cablurile friend-urilor și ale nucilor trebuie să fie poziționate pe direcția probabilă a rezultantei forțelor care pot apărea. În mod uzual, aceasta înseamnă că protecțiile se orientează la cca. 15 - 20 de grade față de planul stâncii (dar ceva mai puțin pe fețele căzute și ceva mai mult în pasajele surplombate).


Pentru a respecta toate condițiile de mai sus, este absolut necesar să poți verifica vizual toate etapele procesului de identificare a amplasamentului și de montare și asigurare a protecției: o protecție al cărei amplasament nu poate fi inspectat este o protecție nesigură, deci inutilă, pentru că atunci când te cațeri deasupra ei fără să fii convins că va fi capabilă să oprească o cădere, va trebui să te comporți ca și cum protecția respectivă nu ar exista.

Primul element pe care trebuie să-l urmărești este calitatea stâncii din jurul fisurii, asigurându-te că nu există bolovani sau lespezi pe care protecția le-ar putea disloca. În continuare, trebuie să privești cu atenție în interiorul fisurii, încercând să identifici locurile în care ai putea monta protecții, apoi pentru plasamentele potențiale trebuie să verifici pereții fisurii, ale căror suprafețe trebuie să fie solide, lipsite de "defecte" (fisuri, cristale, dezagregări etc.), curate și uscate. (Pentru verificarea fisurii este bine să folosești și degetele, cu care poți simți relieful fisurii, variațiile de secțiune sau cât de curate sunt suprafețele).

Odată ce ai găsit plasamentul cel mai bun (dintre cele identificate) și te-ai asigurat că îndeplinește toate condițiile necesare, urmează montarea protecției. În funcție de caracteristicile amplasamentului, vei alege tipul și mărimea protecției - de regulă, protecții active sau came pentru fisurile cu pereți (aproape) paraleli și pasive pentru cele mai frământate, care prezintă îngustări vizibile ale secțiunii - și o vei monta încercând să exploatezi cât mai bine morfologia fisurii.

Si în această etapă trebuie să privești cu atenție în interiorul fisurii, pentru a găsi pozițiile în care protecția va avea contactul optim cu pereții fisurii. Vei căuta să identifici relieful subtil al pereților (adâncituri, proeminențe, ondulări ale pereților etc.) pe care să le folosești pentru a obține stabilitatea protecției respective. De exemplu, vei încerca să montezi un friend astfel încât o pereche de came să se afle în adâncitura pe care ai observat-o pe un perete al fisurii, în dreptul unei suprafețe plane aflată pe celalalt perete sau vei alege să montezi un hex în zona în care fisura se îngustează aproape imperceptibil, astfel încât să ofere un reazem pentru producerea efectului de camă.

Pentru orientarea protecției pe direcția încărcărilor prognozate va trebui din nou să privești în jur, pentru a identifica direcția traseului, direcția corzii, pasajele în care ar fi posibil să cazi, eventualele obstacole pe care le-ai putea lovi, iar în funcție de aceste elemente vei determina și lungimea necesară pentru bucla de asigurare cu care vei extinde protecția.

Factorul de cădere și forțele dinamice

Cunoștințele despre caracteristicile mecanice și funcționale ale protecțiilor folosite și despre felul în care acestea se montează și se asigură corect trebuie să fie completate de o bună înțelegere a forțelor care pot apărea în cazul căderii și a direcțiilor din care acționează aceste forțe asupra asigurărilor și asupra ancorelor de regrupare.

Înțelegerea legăturii dintre înălțimea căderii, forțele dinamice generate și felul în care acestea sunt amortizate prin contribuția diferitelor elemente ale sistemului are o mare importanță pentru evaluarea obiectivă a riscurilor asumate pe parcursul cățărării. În funcție de acestea, vom determina tipul și poziția asigurărilor și felul în care acestea vor fi distribuite pe parcursul lungimii de coardă.

Factorul de cădere F este un indicator teoretic al severității unei căderi și se definește ca raportul dintre înălțimea de cădere H (măsurată până în punctul în care începe să se întindă coarda) și lungimea L a porțiunii de coardă care amortizează căderea (coarda activă): F = H / L

Factorul de cadere

În cățărare, cele mai mari solicitări posibile din sistemul de asigurare vor apărea în condițiile opririi unei căderi cu factor 2, care corespunde situației în care înălțimea de cădere este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate (diagrama din stânga imaginii alăturate).

În mod evident, acest fel de cădere poate surveni doar în traseele de mai multe lungimi de coardă, atunci când forțele dinamice generate prin căderea capului de coardă sunt preluate direct de ancora de regrupare în care este asigurat secundul, fără să existe asigurări intermediare.

Odată cu înaintarea pe parcursul unei lungimi de coardă, factorul de cădere potențial - și implicit forțele dinamice generate în cazul unei eventuale căderi - se micșorează progresiv datorită montării asigurărilor intermediare care limitează înălțimea de cădere, în timp ce lungimea corzii de asigurare dintre secund și capul de coardă va creste (în diagrama din dreapta este un exemplu de cădere cu factor 1).

Totuși, două căderi cu același factor de cădere dar cu înălțimi de cădere diferite (de exemplu o cădere de 5 m cu 10 m de coardă desfășurată și una de 10 m amortizată de 20 m de coardă) nu vor avea același efect. Deși forțele dinamice generate vor fi similare, căderea mai lungă va dura mai mult, iar pe parcursul ei se va atinge o viteză mai mare. Din aceasta cauză, energia care trebuie să fie disipată pentru oprirea căderii va creste, ceea ce înseamnă că alungirea dinamică a corzii (care se adaugă la înălțimea de cădere) se va mări, iar în aceste condiții pericolul de lovire a unui obstacol în timpul căderii va spori semnificativ.

Menținerea factorului de cădere (și implicit a forțelor dinamice potențiale) la o valoare rezonabilă prin montarea asigurărilor la distanțe corespunzătoare pe parcursul lungimii este una dintre responsabilitățile capului de coardă.

Forțele de frecare care apar la schimbările de direcție ale corzii sau la contactul acesteia cu stânca pot micșora lungimea efectivă a corzii care amortizează căderea, ceea ce mărește factorul de cădere real, iar aceasta are ca rezultat creșterea forțelor dinamice din sistem.

De exemplu, dacă o asigurare este poziționată sub un tavan fără o extensie de lungime adecvată, coarda va freca pe buza tavanului. Amortizarea unei eventuale căderi într-o asigurare plasată mai sus s-ar face practic numai pe lungimea de coardă dintre buza tavanului și capul de coardă, în timp ce contribuția restului corzii va fi drastic micșorată datorită forțelor de frecare generate la contactul cu stânca. În acest caz, factorul de cădere efectiv va fi mult mai mare decât cel teoretic.

Strategii de asigurare

Montarea asigurărilor necesită atenție și consumă timp și energie, dar aceasta este o componentă importantă a cățărării tradiționale, care constituie - pe lângă problemele pe care le pune depășirea obstacolelor din traseu - o clasă aparte de probleme pe care cățărătorul le are de rezolvat pe parcursul ascensiunii.

În principiu, asigurările au rolul de a limita consecințele căderilor în coardă și se amplasează acolo unde simți nevoia lor, în general înaintea pasajelor mai dificile - în care este mai probabil să cazi - sau pentru reducerea înălțimii potențiale de cădere pe parcursul lungimii de coardă. Totuși, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, pentru că asigurările pe care le montezi nu funcționează în mod independent, ci trebuie să se integreze în sistemul de asigurare pe care îl construiești pe măsură ce înaintezi.

Pentru ca acest sistem să fie cât mai eficient și pentru ca elaborarea lui să consume o proporție cât mai mică din resursele necesare pentru cățărarea propriu-zisă, trebuie ca pe măsura ce te cațeri să anticipezi direcția de înaintare și dificultatea mișcărilor, să apreciezi nivelul de protecție de care ai nevoie pentru parcurgerea pasajului următor, să descoperi și să exploatezi în mod optim posibilitățile de asigurare pe care ți le oferă stânca și echipamentul de care dispui și să cauți modalități prin care să-ți economisești energia consumată în procesul de construire a sistemului de asigurare.

Pentru a îndeplini aceste cerințe, trebuie să-ți stabilești strategii de asigurare care să țina cont de condițiile specifice întâlnite în traseu:

Siguranța secundului

Pe parcursul cățărării, capul de coardă are libertatea de a-și alege nivelul de risc pe care este dispus să și-l asume, în timp ce secundul este nevoit să se confrunte cu riscurile pe care i le impune coechipierul său. Din aceasta cauză, capul de coardă are obligația morală de a face tot ce-i stă în putință pentru a-și proteja secundul.

Astfel, dacă înainte de un pasaj dificil al unei traversări ai montat o protecție, nu uita să montezi una (foarte solidă!) și imediat după trecerea pasajului, chiar dacă aceasta nu este necesară pentru capul de coardă, pentru a oferi siguranță secundului în cazul unei căderi pe porțiunea dificilă, micșorând astfel riscul ca acesta să penduleze către un obstacol din traseu (muchie, brână etc.).

Chiar și în cazul unei traversări ușoare, cum ar fi parcurgerea unei brâne către o regrupare laterală, capul de coardă trebuie să se gândească la siguranța secundului și să monteze asigurări la distanțe rezonabile pentru a nu-și obliga coechipierul să se confrunte cu perspectiva unui pendul înspăimântător în situația în care i s-ar rupe o priză, ar aluneca pe iarbă sau s-ar călca pe șireturi.

În situația în care după traversare traseul continuă vertical, iar pentru asigurare folosești o pereche de semicorzi, o soluție pe care am aplicat-o de multe ori pentru protejarea secundului ar fi ca după "crux-ul" traversării să asiguri doar una dintre corzi, urmând ca pe cealaltă să începi să o asiguri doar după ce ajungi la o oarecare înălțime deasupra traversării, astfel încât secundul să aibă asigurare "de sus" pe pasajul respectiv.

În situațiile în care secundul ar putea să penduleze în cazul unei căderi, trebuie să iei în calcul și riscul ca integritatea corzilor să fie afectată (de exemplu prin frecarea pe muchiile tăioase sau prin înțepenirea lor într-o fisură) și să montezi asigurări pentru a preveni acest lucru.

Asigurări "impuse"

Pe parcursul oricărui traseu există există câteva situații "standard" în care cățărătorii sunt mai expuși și în care asigurările trebuie montate într-un anumit fel pentru a micșora riscurile cu care se confruntă aceștia.

La începutul traseului sau după trecerea peste un prag sau o brână, pentru a preveni căderea la sol a capului de coardă sau lovirea lui de obstacolele depășite, asigurările trebuie să fie montate suficient de des și trebuie să fie foarte sigure, atâta timp cât acest pericol este prezent. Din aceasta cauză, dacă te bazezi pe o singură protecție care să te împiedice să "cauți petrol" la baza traseului, atunci ar fi bine ca aceasta să fie foarte solidă sau chiar să fie dublată cu o alta, montată cât mai aproape, care să-ți ofere mai multă siguranță.

La începutul unei noi lungimi de coardă, de la plecarea din regrupare a capului de coardă și până în momentul în care acesta montează prima asigurare, factorul unei eventuale căderi în coardă este 2 (înălțimea de cădere potențială este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate). În aceste condiții, siguranța întregii echipe depinde doar de ancora din regrupare, care ar prelua direct forțele dinamice foarte mari generate într-o asemenea cădere.

Pentru a ieși din această situație periculoasă, capul de coardă trebuie să monteze o asigurare solidă cât mai curând după plecarea din regrupare (în jargonul cățărătorilor, acestă asigurare este numită "de factor"). Următoarele câteva asigurări vor fi amplasate la distanțe mai mici, în scopul păstrării factorului de cădere potențial la un nivel cât mai redus, astfel încât să se limiteze forțele dinamice care acționează asupra ancorei și asupra protecțiilor în cazul unei căderi.

Folosirea punctului principal al ancorei sau a uneia dintre protecțiile primare ale acesteia ca o primă asigurare a următoarei lungimi de coardă este discutabilă (deși este recomandată de mulți cățărători experimentați), pentru că în eventualitatea căderii capului înainte ca acesta să apuce să monteze o altă asigurare, solicitările asupra ancorei se dublează datorită efectului de scripete. Mai mult, în acest caz secundul ar fi tras brusc și cu putere spre ancora de regrupare, ceea ce ar putea produce lovirea lui de stâncă și/sau pierderea controlului asupra corzii de asigurare.


În situația în care la începutul unei lungimi de coardă nu există posibilități de asigurare și capul de coardă alege să asigure coarda în ancora de regrupare, o soluție ar fi ca secundul să fileze temporar dintr-o poziție aflată la câțiva metri sub regrupare, pentru a mari lungimea corzii active, reducând astfel factorul de cădere.

Pentru aceasta, cățărătorul respectiv se poate auto-fila cu un nod semi-cabestan printr-o carabinieră prinsă în punctul principal al ancorei, iar când ajunge în poziția dorită, prinde coarda liberă pe brida de asigurare de la ham cu un nod opt sau cabestan cu o carabinieră cu siguranță, astfel încât să fie legat ham-ancoră-ham. În această poziție, secundul va trebui să construiască încă o ancoră din două-trei protecții, în care să se auto-asigure pentru poziționare și pentru a preveni smulgerea sa în sus în cazul unei căderi a capului de coardă


O altă soluție ar fi ca înainte de a regrupa, capul de coardă să mai urce câțiva metri pe lungimea următoare, până când găsește posibilitatea de a monta o protecție solidă (profitând astfel de un factor de cădere potențial destul de redus, pentru ca are multă coardă desfășurată în sistem), urmând ca după asigurarea acestei protecții, capul să se descațere înapoi în poziția de regrupare unde va construi ancora. În acest fel, capul de coardă de pe următoarea lungime va putea parcurge distanța până la prima asigurare fiind asigurat "de sus", ceea ce elimină pericolul unei căderi cu factor 2.

Asigurări multidirecționale

Schimbarea directiei solicitarilor asupra asigurarii

Direcțiile forțelor care acționează asupra unei asigurări se pot modifica pe parcursul cățărării. Aceste situații trebuie să fie identificate de capul de coardă, care trebuie să ia anumite măsuri în privința stabilității protecțiilor din secțiunile respective.

Una dintre aceste situații apare atunci când traseul are linie oblică sau are pasaje de traversare. În acest caz, atât căderea capului de coardă, cât și cea a secundului vor genera forțe dinamice similare, dar acestea vor fi aplicate în direcții diferite (săgețile roșii din diagrama alăturată indică direcțiile solicitărilor în cele două cazuri).

Smulgerea in cascada a protectiilor

O atenție deosebită trebuie acordată asigurărilor aflate la începutul traseului. Dacă în prima lungime secundul nu poate fila corzile direct de la baza traseului și se va plasa undeva mai departe de perete, coarda va face un unghi în dreptul primei asigurări (notata cu "1" în imaginea din stânga).

În cazul căderii capului de coardă, aceasta schimbare de direcție a corzii va produce tracționarea protecției respective spre exterior. Cedarea primei asigurări ar putea avea ca efect solicitarea spre exterior a protecțiilor următoare și smulgerea acestora "în cascadă", de jos în sus, în ordinea 1-2-3, putându-se ajunge în final la situația din diagrama din dreapta, care în mod evident este deosebit de periculoasă pentru capul de coardă.

O situație similară, în care se poate produce smulgerea din fisură a protecțiilor, poate apărea și în cazul în care anumite schimbări de direcție a corzii nu pot fi eliminate prin extinderea cu o buclă mai lungă a asigurării respective (de exemplu la capetele traversărilor).

Nuci nontate in opozitie

În toate situațiile enumerate mai sus, asigurările care în cazul unei căderi ar putea fi solicitate la tracțiune spre exterior, în sensul smulgerii din fisură a protecțiilor, trebuie să fie multidirecționale.
Aceasta înseamnă că asigurările trebuie să reziste și în jos (în cazul căderii de deasupra lor) și la solicitările spre exterior sau în lateral produse de acțiunea corzii în cazul unei căderi a capului de coardă mai sus, pe parcursul lungimii respective.

Pentru a obține o asigurare multidirecțională se pot folosi două protecții montate în opoziție și tensionate una către cealaltă (de ex. cu un anou folosind noduri cabestan ca în imaginea din dreapta). La nevoie, un singur friend ar putea îndeplini parțial acest rol datorită capacitații lui de a se orienta în direcția solicitărilor prin pivotarea în fisură, dar apare riscul ca acesta să "pășească" în fisură datorită mișcărilor corzii și să-și piardă stabilitatea.

Asigurările marginale (cu rezistență îndoielnică)

Mulți cățărători cred că în traseele "cu mobile" capul de coardă nu trebuie să cadă, dar practica arată că la fel ca în toate celelalte stiluri de cățărare, căderile pot surveni și în cățărarea tradițională. Din această cauză, toate asigurările din traseu ar trebui să fie capabile să oprească o cădere în coardă, nu doar să ofere un oarecare confort psihic "pentru ca oricum n-o să cad".

Totuși, mai devreme sau mai târziu, orice cățărător ajunge în situația în care să fie nevoit să folosească asigurări cu rezistență îndoielnică, iar în acest caz, trebuie să fie capabil să aplice niște tehnici și strategii prin care aceste asigurări marginale să devină cât mai eficiente cu putință.

În principiu, cele două cauze care pot face ca rezistența unei asigurări să fie insuficientă (în afara "erorilor de pilotaj", desigur) sunt:

În aceste condiții - protecții slabe și/sau stânca dubioasă - de cele mai multe ori, soluția aplicată pentru realizarea unei asigurări cât mai eficiente este una "de bun simț": montarea mai multor protecții care să conlucreze, în speranța că prin cumularea contribuțiilor acestora la rezistența asigurării respective sau prin redundanța oferită de protecțiile suplimentare, aceasta va face față solicitărilor.

Ancora pre-egalizata

Din discuțiile despre ancorele de regrupare știm că într-o situație în care se montează două sau mai multe protecții, acestea pot fi "egalizate" static sau dinamic folosind un anou sau o buclă din cordelină (egalizare însemnând de fapt distribuirea cât mai uniformă a solicitărilor între protecțiile respective; în continuare, termenul este folosit cu acest sens) iar capul de coardă trebuie să decidă ce metodă va folosi în funcție de condițiile specifice fiecărei situații în parte.

În cazul egalizării statice (imaginea din dreapta), se elimină extensia care ar apărea în sistem în cazul cedării uneia dintre protecții, dar de regulă încărcările nu sunt suficient de bine distribuite între protecțiile primare, una dintre acestea fiind de obicei mult mai solicitată decât celelalte. În acest caz, rolul protecțiilor suplimentare ar fi să ofere redundanță: dacă una dintre protecții cedează, încărcările vor fi preluate de o alta, care va funcționa ca o rezervă.

În mod evident, datorită acestei posibilități de cedare "în cascadă" a protecțiilor care alcătuiesc asigurarea, egalizarea statică este indicată doar în cazul în care fiecare dintre protecții ar fi capabilă să preia integral solicitările, deci trebuie să fie evitată în cazul folosirii de protecții cu rezistență mică și/sau montate în rocă slabă.X glisant

În cazul în care în amplasamentul respectiv poți monta doar protecții cu rezistență mică, ai interesul ca încărcarea să fie distribuita cât mai egal între acestea, caz în care poate fi mai adecvata egalizarea dinamică a protecțiilor respective folosind un anou cu un "X glisant" (imaginea din stânga). În această configurație, două nuci mici cu rezistența de 6 kN montate perfect ar putea să suporte împreuna o solicitare de 8-12 kN, ceea ce ar putea fi suficient în cele mai multe dintre cazuri.

Pentru diminuarea frecărilor care pot apărea între chingi și carabinieră, care pot micșora eficiența egalizării, este bine să folosești un anou din chinga Dyneema cât mai subțire, iar asigurarea se va face folosind o carabinieră largă, care să alunece ușor pe chingi.

Dacă poziția îți permite, poți reduce extensia care se poate produce în cazul cedării uneia dintre protecții făcând un nod simplu "de limitare" pe brațul cel mai lung al anoului. De asemenea, pentru a creste șansele asigurării de a opri o cădere, este bine să încerci să montezi protecțiile în fisuri diferite, astfel încât dacă se sparge stânca, să nu cedeze întreaga asigurare (principiul redundanței).

O soluție mai rapidă pentru egalizarea a două protecții apropiate ar fi să o asiguri pe fiecare dintre ele cu câte una dintre semicorzi, sau dacă folosești o coardă simplă, să le asiguri pe amândouă cu bucle de lungime corespunzătoare, în așa fel încât carabinierele pentru coardă să se afle la același nivel. În acest fel, există mai multe șanse ca în cazul unei căderi, solicitările asupra protecțiilor să fie cât de cât distribuite între acestea sau ca în cazul cedării uneia dintre protecții, căderea să fie oprită de cea rămasă.

O altă metodă care poate fi aplicată pentru eficientizarea unei asigurări îndoielnice este reducerea solicitărilor care pot acționa asupra acesteia prin introducerea în sistem a unor elemente care să disipeze o parte din energia generată de oprirea căderii capului de coardă.

Astfel, dacă într-un pasaj nu există condiții pentru montarea de asigurări solide, ci numai plasamente pentru protecții cu rezistență mecanică mică (5-8 kN) sau protecții naturale care nu-ți inspiră încredere (arbuști subțiri, clepsidre firave etc.), acestea pot fi asigurate cu un atenuator de șoc care va consuma o parte din energia căderii, reducând astfel forța maximă din sistem.

Atenuatoare de socAtenuatoare de soc Kisa

Atenuatoarele disponibile pe piață sunt de două tipuri: cele de unică folosință, care funcționează prin ruperea graduală (începând de la o forță de 2-3 kN) a unor șiruri de cusături (în imaginea din stânga sunt două modele: Yates Screamer și Petzl Nitro) și cele refolosibile, la care disiparea energiei se face prin alunecarea unei bucăți de coardă sau de chingă prin orificiile unui dispozitiv metalic (de ex. Kong Kissa - imaginea din stânga).

Folosirea unui asemenea atenuator este recomandată și pentru asigurările de la începutul lungimii de coardă, zonă în care factorul de cădere are valori mari, ceea ce implică solicitări dinamice mai însemnate.

Totuși, este bine de știut că un atenuator disipează o cantitate fixă de energie, calculată ca produsul dintre forța la care se inițiază acțiunea acestuia și deplasarea pe care o produce. Din această cauză, unele teste făcute de Clubul Alpin Italian în situații reale pe stâncă au arătat că atenuatoarele de șoc ar fi eficiente doar în cazul căderilor scurte, survenite către finalul lungimii de coardă, unde factorul de cădere este mic, iar testele de laborator ale firmei americane Black Diamond au arătat un efect similar: în cazul unei căderi de 0,60 m cu factor 0,36 reducerea față de o buclă Dyneema a fost de 26 %, în timp ce în cazul unei căderi de 2,7 m cu factor 1 s-a măsurat o reducere a forțelor cu doar 14 % (dar reducerea există totuși !).

Prin urmare, dacă ai asigurat o protecție îndoielnică prin intermediul unui "shock absorber" și pe parcursul următorilor câțiva metri nu găsești o posibilitate de asigurare mai solidă, va trebui să fii conștient că ai intrat într-o situație periculoasă și ca trebuie să te cațeri în consecință (sau să iei în calcul posibilitatea unei retrageri...).


Totuși, chiar dacă dispui de toate materialele necesare, înainte de a construi o asigurare pe care știi că nu te poți baza prea mult, încearcă să-ți dai seama dacă nu te-ai putea dispensa de ea. În multe cazuri, energia consumată pentru montarea unei protecții nesatisfăcătoare ar putea fi folosită mai eficient pentru cățărarea în continuare până la o posibilitate de asigurare mai solidă (cățărătorii americani spun "when in doubt, run it out"...).

Pericolul pitoanelor găsite în trasee

În România, contrar practicii internaționale, pitoanele folosite la premierele majorității liniilor "clasice" au fost lăsate în mod deliberat în trasee ca protecții fixe, atât pentru asigurarea pe parcursul cățărării, cât și pentru amenajarea regrupărilor. În timp, multe dintre vechile pitoanele au ruginit sau au fost slăbite de ciclurile de îngheț/dezgheț și au dispărut, dar în trasee au mai rămas destule "relicve", pe care unii cățărători încă le mai folosesc pentru asigurare (motiv pentru care am considerat că trebuie să menționez pitoanele în această secțiune).

Este practic imposibil să evaluezi rezistența unui piton găsit într-un traseu. Deși partea vizibilă a pitonului poate părea solidă, nu știi niciodată ce se ascunde în interiorul fisurii: cât de lung este pitonul, cât de avansată este coroziunea lui, cât de alterată este roca din interiorul fisurii etc.

Piton

Din această cauză, un piton îi este de folos doar cățărătorului care l-a bătut, pentru ca acesta este singurul care știe ce dimensiuni și ce caracteristici mecanice are pitonul respectiv, cât de bine este fixat și câtă încredere poate avea în acea asigurare.

Mai mult, pitonul respectiv este "de încredere" doar imediat după ce a fost bătut, datorită caracterului imprevizibil al comportamentul lui în timp (chiar și de la o zi la alta !): dilatarea sau contracția pitonului sau stâncii datorate variațiilor de temperatură, lubrifierea suprafeței de contact dintre piton și pereții fisurii datorată umezelii, coroziunea etc. pot afecta stabilitatea pitonului în moduri absolut incontrolabile.

În aceste condiții, eu consider că acei cățărători care aleg să folosească pentru asigurare pitoanele din trasee, se angajează într-o "ruletă rusească" foarte periculoasă, care nu are nimic în comun cu modul responsabil în care trebuie analizate și acceptate riscurile în cățărare.

În consecință, pentru siguranța ta, este bine să eviți folosirea pitoanelor fixe găsite în trasee (chiar dacă par să fi fost bătute recent) și să încerci să găsești posibilități alternative de asigurare cu protecții mobile.

Dacă totuși nu ai de ales, încearcă să verifici cât de cât rezistența pitonului prin smucituri aplicate în lungul fisurii și spre exterior cu ajutorul unei bucle (vei fi surprins să descoperi cât de multe pitoane care par solide la prima vedere pot fi scoase cu mână în acest fel), eventual verifică dacă sunetul scos la lovirea cu un obiect metalic (carabinieră, hex etc.) nu este înfundat, caz în care pitonul ar putea fi slăbit și nesigur.

Trebuie să fii totuși conștient că de fapt, aceste metode de „verificare” nu sunt de mare folos, pentru că forțele pe care le-ai putea produce trăgând cu mâna de piton nu sunt nici pe departe comparabile cu forțele care pot apărea în cazul unei căderi a capului de coardă, iar sunetul acestuia îți da doar un indiciu vag despre contactul lui cu pereții fisurii.

Dacă după "verificare" (ai observat ghilimelele, nu?) alegi totuși să folosești pitonul respectiv pentru asigurare, cațără-te cu precauție deasupra acestuia și încearcă să montezi cât mai repede o protecție solidă.


Dacă în cazul asigurării pitoanelor de pe parcursul lungimii de coardă ai ceva mai multe șanse să scapi ieftin în cazul unei căderi (pentru că până la urma unul dintre "cuie" s-ar putea să reziste...), în cazul ancorelor de rapel situația este complet diferită. O asemenea ancoră este singura legătură cu planeta a celui care face rapelul, iar dacă aceasta cedează, probabil ca respectivul nici măcar nu mai apucă să-și dea seama ce greșeală a făcut.

Dată fiind importanța acestei ancore pentru siguranța ta, dacă vrei să folosești pitoanele "pentru rapel" pe care le-ai găsit undeva pe retragerea din traseu, trebuie să iei în calcul multe ipoteze: posibilitatea ca acestea să fi fost bătute de o echipă rătăcită care a trebuit să se descurce doar cu ce avea la îndemână, faptul ca pitoanele respective ar fi putut să fie făcute într-un garaj, dintr-o bucată de platbandă găsită la fier vechi, eventualitatea ca cel care le-a bătut să nu fi avut nicio idee despre cum se bat pitoanele etc. În acest caz, dacă ții cont și de comportamentul imprevizibil în timp al pitoanelor, poate te gândești de două ori înainte să le folosești!

Cel mai bine ar fi să cauți niște protecții naturale solide (copac, bolovan încastrat, colț de stâncă, clepsidră...) pe care să le echipezi cu bucle de chingă sau de cordelină, eventual să construiești o ancoră de rapel din două nuci solide egalizate (dacă ai impresia că sunt scumpe, încearcă să apreciezi cam câți bani valorează viața ta!)


La fel stau lucrurile și în cazul regrupărilor „echipate” cu pitoane, care în cazul unei căderi cu factor 2 pot deveni singura legătură cu stânca a echipei de coardă: dacă după „verificarea” acestora (din nou, ai observat ghilimelele, nu?) alegi totuși să le folosești, caută posibilități pentru montarea de protecții mobile pe care să le integrezi în componența ancorei de regrupare, astfel încât să fii sigur că aceasta poate face față tuturor solicitărilor care pot apărea.

Dacă nu reușești să montezi protecții suplimentare, cel mai indicat este să cauți o altă poziție de regrupare, care să-ți ofere posibilități mai bune pentru construirea unei ancore solide și sigure, pentru că da, așa este: o ancoră de regrupare compusa din protecții mobile montate și legate corect este mult mai sigură decât cele câteva pitoane cu rezistență incertă bătute de un cățărător anonim acum nu se știe cât timp!


TOP

Traseul corzilor

În cățărarea tradițională, posibilitățile de montare a protecțiilor se găsesc de cele mai multe ori în lateral, la o oarecare distanță față de direcția de înaintare. Dacă traseul corzii ar urma întocmai dispunerea haotică a acestora, în dreptul asigurărilor ar apărea schimbări de direcție care ar putea genera solicitări periculoase asupra elementelor sistemului de asigurare.

Pe măsură ce înaintează, capul de coardă trebuie să extindă asigurările cu bucle de lungimi adecvate, astfel încât traseul fiecărei corzi să fie cât mai direct, în scopul eliminării - sau măcar reducerii - forțelor nedorite din sistem:

RevolverPentru diminuarea forțelor de frecare acolo unde nu pot fi evitate schimbările de direcție ale corzii sau pentru a evita extinderea exagerată a protecțiilor aflate la schimbările radicale de direcție, se pot folosi bucle mai scurte (20~30 cm) echipate cu câte o carabiniera DMM Revolver, care are un scripete încorporat (imaginea alăturată).

Unul dintre cazurile în care ar trebui să fie folosită o asemenea buclă este atunci când secundul nu poate fila de la baza stâncii, iar coarda face un unghi spre exterior în dreptul primei protecții (care trebuie să fie multidirecțională !). În mod evident, în această situație, cu cât bucla de asigurare este mai lungă, cu atât creste pericolul de cădere la sol a capului de coardă.

De asemenea, montarea de bucle cu carabiniere Revolver la ambele capete ale unei traversări ceva mai lungi ajută la micșorarea frecărilor, în condițiile în care nicio extensie de lungime rezonabilă n-ar fi suficientă pentru a compensa schimbarea de direcție a corzii.

Cel mai frecvent, pentru extinderea protecțiilor se folosesc bucle "expres" de 25-30 cm și anouri de 60 cm și de 120 cm, echipate cu una sau cu două carabiniere, care se aleg în funcție de condițiile specifice ale fiecărei asigurări, dar ținând cont de configurația întregului sistem de protecție în care se integrează acestea.

Atunci când extinzi o protecție care este deja prevăzută cu o carabinieră (de exemplu un friend sau un hex), poți folosi unul dintre cele câteva anouri echipate cu câte o singură carabinieră pe care este bine să le porți în bandulieră pentru asemenea cazuri (sau pentru asigurarea protecțiilor naturale: clepsidre, copaci etc.). În acest scop, anoul se prinde în carabiniera protecției, iar coarda se asigură în carabiniera anoului.

Dacă folosești o buclă expres, aceasta va fi prinsă sub carabiniera cu care este echipată protecția respectivă, pe partea mai apropiată de stâncă. Deși unii cățărători preferă să o recupereze, este bine să lași carabiniera protecției la locul ei, pentru că secundul va avea nevoie de ea pentru a prinde pe ham piesa respectivă după ce o demontează.

Uneori, extinderea asigurării nu este posibilă sau nu este indicată (de exemplu în cazul în care creșterea înălțimii de cădere produsă de extensie ar induce pericolul lovirii de un obstacol). În acest caz, o soluție ar fi folosirea unei bucle scurte, iar după montarea următoarei (sau următoarelor) asigurări solide, capul de coardă să coboare și să o extindă cu o buclă mai lungă sau să demonteze protecția respectivă (americanii numesc procedeul back-cleaning).

Determinarea lungimii buclei de asigurare

Pentru a stabili ce lungime trebuie să aibă bucla de asigurare pentru o anumită protecție trebuie să identifici poziția ultimei asigurări montate și să determini poziția în care anticipezi că vei monta următoarea asigurare (adică să afli de unde vine coarda și încotro se va duce). În continuare, trebuie să apreciezi distanța la care se află protecția pe care trebuie să o extinzi față de linia dreaptă care unește cele două asigurări, iar lungimea buclei va fi aleasă în consecință, astfel încât să elimini eventuala schimbare de direcție a corzii indusă de protecția respectivă.

Folosirea corzilor simple Folosirea corzilor duble
Extinderea protecțiilor pentru asigurarea unui traseu cât mai rectiliniu al corzilor simple și al semicorzilor

Atunci când apreciezi traseul corzii, trebuie să fii conștient că evoluezi într-un spațiu tridimensional, iar schimbările de direcție nu apar doar în planul stâncii (stânga-dreapta), de exemplu la traversările laterale) ci pot apărea și în planul perpendicular pe aceasta (față-spate), de exemplu la trecerea peste un tavan sau peste o prag orizontal). Din această cauză, este necesar să extinzi cu o buclă mai lungă atât protecțiile montate sub surplombe sau tavane, cât și pe cele montate imediat după trecerea unui prag, pentru a preveni frecarea corzii pe buza surplombei sau pe marginea pragului respectiv.

Protecții direcționale

Pe parcursul cățărării pot apărea situații în care traseul corzilor parcurge zone periculoase (de exemplu zone friabile în care există posibilitatea de dislocare a unor bolovani instabili sau locuri în care coarda se freacă  pe o muchie ascuțită care ar putea să o taie sau trece pe lângă o fisură în care s-ar putea bloca). Atunci când identifică o asemenea situație, capul de coardă trebuie să ia toate masurile necesare pentru eliminarea pericolului.

De cele mai multe ori, aceste probleme pot fi rezolvate prin devierea traseului corzii prin montarea unei protecții direcționale, care să dirijeze coarda în afara zonei periculoase (de exemplu, montarea unor protecții laterale astfel încât coarda să ocolească zona friabilă din care s-ar putea disloca bolovani, fisura în care s-ar putea înțepeni sau porțiunea în care există muchii ascuțite periculoase).

Alte soluții care sunt aplicate frecvent sunt: montarea unei protecții în fisura din buza unui tavan, astfel încât coarda să alunece pe aceasta în loc să se blocheze în fisură sau montarea de protecții mai dese acolo unde exista pericolul de pendulare a cățărătorilor în zone în care coarda ar putea să se taie prin frecarea de muchiile ascuțite.



TOP

Recuperarea protecțiilor

Ca secund, ești responsabil pentru recuperarea protecțiilor și buclelor montate de capul de coardă pe parcursul lungimii, iar misiunea ta este foarte importantă, pentru că echipamentul respectiv este necesar pentru continuarea traseului și... este costisitor - pentru tine, pentru ca va trebui să-l despăgubești pe proprietarul materialelor pe care le-ai lăsat în traseu (sau pe care le-ai scăpat din mână...) sau să-ți cumperi altele, dacă acestea erau ale tale. (Desigur, există și cazuri în care o nucă a fost înțepenită iremediabil din cauza unei căderi sau în care un friend prea mare a fost forțat într-o fisură prea mică de un cap de coardă panicat, iar în asemenea situații membrii echipei pot găsi rezolvări amiabile pentru înlocuirea echipamentului pierdut).

Extractorul de nuci

Extractorul (sau cheia) de nuci este o unealtă indispensabilă pentru recuperarea protecțiilor mobile. În forma lui cea mai simplă, extractorul este o lamă din oțel (sau din alte metale cu rezistență mare dar mai ușoare: titan, aliaje cu aluminiu etc.) care la un capăt are un cârlig cu o adâncitură în formă de V în partea frontală, iar la celalalt capăt este prevăzută cu o gaură pentru carabinieră.

Extractoare de nuci

Pe piață există multe modele de chei de nuci, mai simple sau mai complicate. În imaginea alăturată, sunt cinci modele diferite: de sus în jos, o cheie simplă, fabricată de C.A.M.P., două modele de la Wild Country, o cheie Metolius Freenut, care are încorporată o carabinieră pentru prinderea pe ham și o protecție pentru palmă și o cheie Trango Shark, care este prevăzuta cu o lamă rabatabilă zimțată pentru tăierea de chingi sau cordeline (bucle de rapel, asigurarea protecțiilor naturale etc.).

Principalele caracteristici pe care trebuie să le urmărești atunci când cumperi o cheie de nuci sunt forma (o terminație care să permită lovirea cu palma, un cârlig cât mai eficient, lama curbată și cu lungime suficientă pentru a ajunge și la protecțiile montate mai adânc în fisuri) și rezistența (materialul din care este confecționată trebuie să reziste oricărui abuz fără să se îndoaie sau să se rupă).

Pentru a preveni pierderea lui, extractorul poate fi legat cu o buclă de cordelină subțire care se trece peste mână în timpul utilizării acestuia. De asemenea, prin intermediul acestei bucle, secundul poate să prindă extractorul cu o carabinieră pe coarda de asigurare din fața sa.


Deși unii cățărători consideră ca extractorul de nuci îi este necesar doar secundului, acesta n-ar trebui să lipsească nici de pe hamul capului de coardă, care îl poate folosi pentru curățarea fisurilor, pentru tragerea anourilor prin clepsidre sau prin spatele pietrelor încastrate sau pentru scoaterea unei protecții de care nu este satisfăcut și pe care vrea să o repoziționeze sau să o înlocuiască.

Strategii pentru recuperarea protecțiilor

Atunci când ajungi în apropierea unei asigurări, găsește-ți o poziție cât mai comodă, în care să-ți poți elibera cel puțin o mână și în care să poți sta mai mult timp fără să obosești. De asemenea, din această poziție trebuie să poți vedea foarte bine amplasamentul protecției respective (încearcă să-ți dai seama în ce poziție a stat capul de coardă când a montat protecția).

Dacă în porțiunea respectivă a traseului nu poți sta pe prize în timpul recuperării protecției, nu ezita să te suspenzi cu un anou într-o alta protecție din apropiere (sau să-ți montezi într-o poziție adecvată una dintre protecțiile de pe ham, pe care le-ai scos deja) sau să-i ceri coechipierului să tensioneze coarda și să te susțină - recuperarea materialelor este mai importantă decât "red-point-ul" tău cu asigurare de sus.

Pentru a elimina riscul de a scăpa protecțiile în timpul demontării lor, acestea trebuie să rămână prinse de coardă cu carabinierele sau cu buclele lor de asigurare până când sunt eliberate din fisură, apoi sunt mutate pe bridele de echipament de pe ham sau pe bandulieră. (Excepție fac protecțiile a căror recuperare ar fi îngreunată de tracțiunea corzii, cum ar fi un friend montat la o schimbare de direcție fără o extensie corespunzătoare.)

În principiu, o protecție va fi scoasă din fisură pe același traseu pe care a fost introdusă. Prin urmare, înainte de a începe recuperarea protecției, este necesar să-i analizezi cu atenție poziția și modul în care se realizează contactul ei cu pereții fisurii și să încerci să-ți dai seama în ce fel a fost montată (de exemplu, este posibil ca o nucă să fi fost manevrată pe un traseu destul de complicat prin interiorul fisurii până la porțiunea care oferea cele mai bune condiții pentru împănarea ei, o alta nucă ar fi putut fi introdusa pe latura scurtă, fiind apoi rotită cu 90 de grade și tracționată spre exterior pentru a se fixa transversal, iar un friend "greu de recuperat" ar fi putut fi introdus lateral și translatat prin fisură până în locul în care a fost montat).

Uneori se întâmplă totuși să întâlnești o protecție care nu se lasă scoasă din fisură. În aceste cazuri, trebuie să-ți păstrezi calmul și să ai răbdare, pentru că până la urmă, multe protecții care par iremediabil blocate pot fi recuperate dacă ești suficient de perseverent.

Demontarea protecțiilor

Organizarea pe ham a echipamentului recuperat

Odată recuperate, protecțiile și buclele de asigurare trebuie să fie organizate pe bridele de echipament de pe ham (sau pe bandulieră), astfel încât tranziția în regrupare să fie cât mai rapidă.

Dacă pe lungimea următoare vei fi cap de coardă, pe măsură ce recuperezi echipamentul îl vei pune pe ham în același fel în care l-ai organiza în regrupare, atunci când te pregătești să te cațeri: nucile se scot de pe buclele de asigurare și se pun pe o carabinieră, friend-urile se pun în ordine, fiecare pe carabiniera proprie, buclele se grupează separat în funcție de lungime, iar buclele "de trad" de 60 cm care au fost extinse se triplează la loc.

Dacă pe lungimea următoare vei fi tot secund, vei organiza echipamentul pe ham la fel ca mai sus, adică într-o ordine care să faciliteze tranziția, dar pentru ca echipamentul să fie transferat într-un mod cât mai eficient capului de coardă, buclele recuperate și protecțiile echipate cu o carabiniera (hex-uri, friend-uri) pot fi grupate pe mărimi sau pe tipuri. Pentru aceasta, de exemplu, pui o bucla expres de 25 cm pe ham, iar pe următoarele patru le prinzi de carabiniera acesteia, obținând un mănunchi de cinci bucle; la fel și pentru friend-uri sau hex-uri: pui unul pe ham, iar pe următoarele câteva le prinzi pe carabiniera acestuia. Aceste mănunchiuri necesită o singură mișcare pentru a fi înmânate capului de coardă, în loc de patru-cinci mișcări în cazul pieselor separate (desigur, dacă scapi din mână o legătură de friend-uri sau de bucle, pierderea este mult mai mare, așa ca dacă știi ca ai degetele prea rare, mai bine rămâi la metoda obișnuită, una-câte-una).

Dacă poziția din care recuperezi echipamentul nu îți permite să-l organizezi, trebuie să ai grijă ca acesta să nu-ți incomodeze mișcările până când ajungi într-o poziție mai confortabilă în care să îl poți redistribui. În acest caz, în loc să fie triplate, buclele de 60 cm pot fi trecute peste cap și peste un umăr, iar buclele "expres" trebuie să fie prinse pe ham cu carabiniera în care se afla protecția pe care ai demontat-o, astfel încât aceasta să nu atârne prea jos.

O altă soluție ar fi să folosești un anou de 60 cm purtat în bandulieră pe care să pui tot echipamentul recuperat. Odată ajuns în regrupare, poți să-i dai capului de coardă anoul cu echipamentul sau poți să-l prinzi cu o carabinieră undeva în ancoră, de unde acesta să-l poată lua piesă cu piesă.

TOP

Asigurarea cățărătorilor

Autoasigurarea cățărătorilor în regrupare

Pentru a mări capacitatea întregului sistem de a amortiza eventualele șocuri, cățărătorii se vor autoasigura în punctul principal al ancorei și pe una dintre protecțiile primare (pentru redundanță) folosind carabiniere cu siguranță cu noduri opt sau cabestan pe corzile de asigurare, care sunt dinamice. În niciun caz nu se vor folosi "daisy chains" sau anouri din chingă, care ar crește solicitările asupra ancorei datorită lipsei lor de elasticitate.

Asigurarea capului de coardă

În traseele în care se folosesc protecții mobile pentru regrupări și pentru asigurările de pe parcursul lungimii de coardă, capul de coardă va fi asigurat exclusiv de pe ham, astfel încât în cazul unei căderi, inerția corpului secundului și coarda dinamică de asigurare care îl leagă pe acesta de ancoră să contribuie la amortizarea forțelor dinamice generate. În acest caz, carabiniera dispozitivului de asigurare va fi prinsă pe brida de asigurare (care este probabil cea mai rezistentă piesă a hamului) și nu prin cele două puncte pentru legarea în coardă aflate pe centură și pe puntea dintre buclele pentru picioare, poziție în care carabiniera ar putea fi solicitata triaxial sau peste clapetă.

Este de preferat ca secundul să poarte mânuși pentru asigurare, pentru controlul mai ferm al corzilor și pentru evitarea arsurilor pe care le-ar putea produce curgerea rapidă a corzilor prin dispozitivul de asigurare în timpul opririi unei căderi.

În traseele "de trad" este contraindicată folosirea dispozitivelor cu blocare asistată (Petzl Gri-Gri, Trango Cinch etc.), care induc încărcări mari în sistem prin blocarea bruscă a corzii. Pentru limitarea solicitărilor asupra protecțiilor care pot apărea în cazul unei căderi, capul de coardă va fi asigurat cu un dispozitiv care să permită amortizarea dinamică a căderii (Petzl Reverso, Black Diamond ATC, DMM Pivot etc.), la care energia căderii este disipată prin frecările produse la "curgerea" corzii prin dispozitiv, care începe atunci când forțele dinamice ating un anumit prag (de obicei 2,5 - 3 kN).

Punctul principal de asigurare al ancorei trebuie să fie poziționat la o înălțime convenabilă, aleasă în funcție de condițiile de asigurare, iar protecția direcțională din componența ancorei trebuie să fie amplasată astfel încât secundul să nu fie smuls din regrupare în cazul căderii capului de coardă (dar acesta să aibă totuși spațiu pentru o oarecare deplasare, pentru comoditate).

Dacă direcția traseului este laterală sau oblică, secundul se va poziționa între ancora din regrupare și prima asigurare a lungimii următoare. Acronimul folosit de americani pentru această regulă este A-B-C: anchor > belayer > climber (ancoră > asigurator > cățărător).

Dacă traseul continuă pe verticala regrupării, secundul se va plasa direct sub ancoră, montându-și o protecție direcțională care să-i limiteze deplasarea în sus, în cazul opririi unei căderi a capului de coardă.

Asigurarea secundului

DMM Pivot

În ultimul timp, îmbunătățirea dispozitivelor de asigurare care sunt capabile ca în anumite poziții să blocheze automat coarda în cazul unei căderi (Petzl Reverso, Black Diamond ATC Guide etc.) a făcut ca acestea să fie folosite frecvent (în poziția de auto-blocare) pentru asigurarea secunzilor.

În acest caz, dispozitivul va fi conectat cu o carabinieră cu siguranță direct în punctul principal de asigurare al ancorei de regrupare. (În imaginea din dreapta este un dispozitiv Pivot produs de DMM utilizat în acest fel).

Pentru dispozitivele care impun intervenția asiguratorului pentru frânarea căderii, asigurarea secundului se va face de pe ham, cu redirecționarea corzii prin punctul principal al regrupării și/sau prin carabiniera unei protecții solide montate deasupra regrupării (care va putea fi apoi folosită ca o primă asigurare în lungimea următoare de coardă). În acest caz, trebuie ținut cont că solicitările transmise asupra punctului de redirecționare cresc destul de mult datorită efectului de scripete.

De regulă căderea secundului nu generează forțe dinamice importante, dar acestea pot totuși apărea atunci când coarda este filată prea larg și în sistem apare o buclă care poate mari distanța de cădere. Din această cauză, este indicat ca în permanență coarda secundului să fie ușor tensionată (doar puțin, cât să-i simți mișcările, dar fără să-i jenezi cățărarea).

TOP

Comunicarea pe parcursul cățărării

În traseele de escaladă sportivă sau în cele de trad de o singură lungime de coardă comunicarea dintre cățărători reprezintă rareori o problemă: de regulă capul de coardă poate fi urmărit cu privirea, iar manevrele de coardă pe care acesta le face în timpul cățărării pot fi intuite cu ușurință de cel care îl asigură.

Situația se schimbă însă atunci când cățărătorii nu au contact vizual din cauza reliefului stâncii sau a distanței dintre ei sau atunci când manevrele de coardă devin mai complicate (de exemplu în traseele de mai multe lungimi de coardă). În aceste cazuri, înainte de a începe ascensiunea, coechipierii trebuie să stabilească un sistem de comunicare bazat pe semnale a căror semnificație să fie clară și fără echivoc pentru fiecare dintre ei, indiferent de modul în care acestea sunt exprimate.

În principiu, sistemul de comunicare se bazează pe trei categorii de mesaje:

Cel mai frecvent, cățărătorii folosesc comenzi verbale concise, formulate în așa fel încât să fie cât mai diferite fonetic pentru a nu putea fi confundate între ele (de exemplu, "slăbește" sau "slab" pentru "dă-mi mai multă coardă", "filează" sau chiar "fil" pentru "trage coarda înapoi prin dispozitivul de asigurare" etc.), care acoperă majoritatea situațiilor care se pot întâlni pe parcursul cățărării.

O altă soluție pentru comunicarea verbală pe parcursul cățărării (mai ales în traseele lungi, desfășurate pe pereți frământați, cu multe obstacole) poate fi folosirea stațiilor radio de emisie-recepție. Deși acestea oferă posibilități practic nelimitate pentru transmiterea mesajelor între coechipieri, chiar și în acest caz cățărătorii trebuie să stabilească un sistem de comunicare de rezervă, pentru cazul în care tehnologia îi lasă baltă (se termină bateriile, o stație se defectează sau este scăpată din mână...). În plus, în timp ce te cațeri sau în timp ce-ți asiguri coechipierul poate fi dificil, dacă nu chiar imposibil să-ți eliberezi o mână pentru a folosi stația pentru transmiterea comenzilor de coardă, motiv pentru care, de cele mai multe ori stațiile ajung să fie folosite doar pentru comunicarea de la o regrupare la alta, ceea ce le reduce utilitatea.

În anumite condiții care ar face imposibilă comunicarea verbală (vânt puternic, anumite obstacole din perete etc.) cățărătorii pot recurge la semnale acustice (țipete, fluierături etc.) care se aud ceva mai bine sau la semnale tactile, transmise cu ajutorul corzilor de asigurare (de ex. trei smucituri de coardă pentru "am regrupat" sau două pentru "te asigur, poți să pleci"), dar acestea sunt mult mai sărace în semnificații decât comenzile verbale, motiv pentru care se folosesc de regulă doar pentru anunțarea anumitor situații sau acțiuni (regrupare, preluarea asigurării, începerea cățărării etc.).

Din această cauză, de cele mai multe ori, aceste sisteme de comunicare non-verbală sunt folosite mai mult ca rezervă, pentru cazul în care din anumite motive comunicarea verbală nu mai poate fi folosită. Totuși, pentru că semnalele acustice și tactile funcționează suficient de bine (în lipsa de altceva...), și pentru că principiul redundantei se aplica și aici, este absolut necesar ca fiecare echipă să-și pună la punct o asemenea metodă de comunicare alternativă înainte de începerea cățărării.

Atât semnalele acustice cât și cele tactile trebuie să fie folosite cu precauție, pentru că pot apărea confuzii cu consecințe grave (de exemplu, tracționarea repetată pentru degajarea unei corzi care are frecare mare poate fi interpretată greșit de către secund ca "Am regrupat, scoate-mă din asigurare!" iar un strigat multiplicat de ecou poate căpăta un cu totul alt înțeles pentru coechipier).

Pentru ca înțelegerea greșită a unui semnal poate avea consecințe grave, fiecare comandă va fi confirmată de cel căruia îi este adresată (de exemplu, atunci când capul de coardă spune "Filează coarda!" secundul va răspunde "Filez", "Bine" etc. pentru a arăta că a înțeles comanda). Tot pentru claritatea comunicării, dacă mai sunt și alte echipe de coardă în zona respectivă, coechipierul va fi strigat pe nume, pentru a preveni interferențele cu celelalte echipe (de ex. "Laurențiu, am regrupat!")

Deși de regulă cățărătorii folosesc cam aceleași comenzi, acestea nu sunt standardizate și pot să aibă forme sau înțelesuri diferite de la o zonă de cățărare la alta sau de la un grup de cățărători la altul, așa că înainte de a te angaja în traseu este bine să te pui de acord cu coechipierul în privința mesajelor folosite pe parcursul cățărării atât cu partenerul tău obișnuit, dar mai ales cu un coechipier nou.

De exemplu, aud adesea cum capul de coardă de pe un traseu de escalada sportivă strigă "liber" atunci când vrea ca secundul să-i slăbească coarda. Intr-un traseu de mai multe lungimi de coardă, comanda "liber" se folosește de regulă atunci când capul de coardă a regrupat și vrea să fie scos din asigurare, iar pe parcursul cățărării se folosește comanda "slăbește" sau "slab". Este evident ca dacă dintr-o confuzie îl scoți pe capul de coardă din asigurare în loc să-i slăbești puțin coarda, se poate produce un accident cu urmări foarte serioase.


Un exemplu de comunicare verbală pe parcursul unei lungimi de coardă

În regruparea de jos, înainte de începerea cățărării

Secundul (S.): - Te-am luat (am trecut corzile prin dispozitivul de asigurare și sunt pregătit să te asigur)
Capul de coardă (C.C.): - Bine. (confirmă că a înțeles)

C.C. - Pot să plec? (ești sigur că totul este în regulă?)
S.- Poți pleca! (sunt sigur!)

C.C. - Am plecat. (încep să mă cațăr)
S. - Te filez. (confirmă ca a înțeles)

Pe parcursul cățărării capului de coardă

C.C. - Slab verde (slăbește coarda verde, vreau să asigur)
S. - Verde slab (confirmare)

C.C. - Filează albastru (filează coarda albastră, are buclă prea mare)
S. - Filez albastru (confirmare)

C.C. - Blochează ! (tensionează coarda și ține-mă aici... sau cad!)

C.C. - Coarda? (câtă coardă mai am?)
S. - Zece metri!

Capul de coardă a regrupat, iar secundul se află încă în regruparea anterioară

C.C. - Am regrupat! sau Liber! (m-am autoasigurat în ancora de regrupare, scoate-mă din asigurare)
S. - Liber (te-am scos din asigurare, poți să tragi coarda rămasă)
- Sunt eu (s-a întins coarda, poți să începi să mă asiguri)

C.C. - Te-am luat, poți să pleci (ești asigurat, poți începe să te cațeri)
S. - Am plecat (încep să mă cațăr)
C.C. - Filez! (confirmă că a înțeles)

Pe parcursul cățărării secundului

S. - Slăbește albastru (slăbește coarda albastră)
C.C.
- Albastru slab (confirmă ca a înțeles)

S.
- Blochează verde (tensionează coarda verde, de exemplu: vreau să mă ții aici, să scot o protecție înțepenită)
C.C. - Verde blocat (confirmă ca a înțeles)


TOP

Organizarea regrupărilor

Multe echipe de coardă pierd timp în trasee datorită lipsei de organizare din regrupări. Într-un traseu lung, întârzierile cumulate ar putea ajunge chiar și la câteva ore (de exemplu, 12 lungimi de coardă x 10 min. întârziere = 2 ore !), iar consecințele prelungirii excesive a duratei cățărării pot fi destul de grave: o retragere "epică" pe întuneric în rapel sau pe teren necunoscut, sau chiar blocarea în perete peste noapte.

O echipa de coardă eficientă va acționa astfel încât să micșoreze cât mai mult intervalele de timp în care niciunul dintre cățărători nu se cățără. Pentru aceasta, sarcinile care revin fiecărui coechipier trebuie să fie îndeplinite în mod voluntar și operativ, după un protocol bine pus la punct, astfel încât cățărarea să poată fi reluată cât mai repede.

Sarcinile capului de coardă

După ce a ales locul pentru regrupare, capul de coardă montează o protecție solidă în care se autoasigură cu un nod cabestan pe coardă (rămânând însă asigurat în continuare și de către secund), apoi, începând de la aceasta protecție, el va construi ancora de regrupare.

Atunci când este satisfăcut de ancora montată, capul se auto-asigură cu ajutorul corzilor (cu noduri opt sau cabestan) în punctul principal al ancorei și într-una dintre protecții (pentru redundanță), după care anunță ca a regrupat, ceea ce înseamnă că secundul îl poate scoate din asigurare și se poate pregăti pentru cățărare.

Dacă același cățărător va fi cap de coardă pe tot traseul, este indicat ca acesta să egalizeze regrupările folosind bucle de cordelină și/sau anouri, astfel încât fiecare ancoră să aibă un punct principal de asigurare care să poată fi folosit și de secund.

Dacă echipa va parcurge traseul cu "cap schimbat", metoda cea mai eficientă din punct de vedere al timpului și al necesarului de materiale este egalizarea ancorei de regrupare cu ajutorul corzilor de asigurare, dacă lungimea acestora este suficientă. O asemenea ancoră îi oferă condiții optime de autoasigurare doar celui care a construit-o, dar această funcționalitate limitată este suficientă, în condițiile în care celalalt cățărător nu are nevoie să stea prea mult în regrupare.

După ce a regrupat, principala sarcină a capului de coardă este să acționeze astfel încât secundul să poată începe cât mai repede să se cațere. Pentru aceasta, el recuperează imediat restul de coardă până când aceasta se întinde, apoi preia asigurarea secundului, de preferat cu un dispozitiv cu autoblocare (Reverso, ATC - Guide etc.) montat în punctul principal al ancorei.

Dacă din varii motive respectivul folosește un dispozitiv obișnuit, acesta va fi conectat pe brida de asigurare de la ham, iar coarda va fi redirecționată prin punctul principal al ancorei sau prin carabiniera unei protecții foarte solide, care trebuie montată deasupra regrupării.

Aranjarea corzii in regrupareAranjarea corzii in regrupare

Abia după aceea, în intervalul în care secundul se pregătește să înceapă cățărarea, capul de coardă poate face și alte lucruri (cum ar fi să-și scoată papucii de cățărare, să îmbrace haine mai groase sau să bea apă).

După ce secundul începe să se cațere, capul de coardă va avea grijă ca pe măsură ce filează să aranjeze corzile care se adună în regrupare, astfel încât acestea să nu se încurce și să nu atârne pe perete unde s-ar putea agăța.

Dacă în regrupare este suficient spațiu, corzile pot fi stivuite într-o zonă plană de unde să nu poată aluneca. Dacă nu, corzile pot fi aranjate în bucle succesive de o parte și de alta a unui anou prins de ancoră (imaginea din stânga) sau peste coarda de autoasigurare a celui care filează (imaginea din dreapta).

Dacă pe următoarea lungime secundul va fi cap de coardă, buclele corzii trebuie să fie din ce în ce mai mici. În caz contrar, lungimea buclelor trebuie să fie mărită progresiv, astfel încât acestea să nu se agațe între ele atunci când coarda va fi filată în timpul cățărării.

Sarcinile secundului

În timp ce capul de coardă recuperează surplusul de coardă, secundul se pregătește pentru cățărare (își pune rucsacul, își încalță papucii etc.). Pentru că în această etapă nu mai exista riscul de cădere a capului de coardă, care este autoasigurat în regruparea superioară, secundul poate să înceapă demontarea ancorei de regrupare, lăsând o singură protecție solidă, în care va rămâne asigurat până când primește confirmarea că poate să înceapă cățărarea.

După ce s-au întins corzile, iar capul de coardă l-a anunțat că a preluat asigurarea, secundul demontează complet ancora de regrupare și îl informează pe capul de coardă că începe să se cațere (dar nu înainte de a se asigura că nu a uitat nimic în regrupare!).

Tranziția în regrupare

Din momentul în care toți membrii echipei au ajuns în regrupare, aceștia trebuie să acționeze astfel încât capul de coardă de pe următoarea lungime să se pună cât mai repede în mișcare.

Pentru aceasta, fiecare cățărător trebuie să execute în mod voluntar operațiunile necesare, astfel încât nimeni să nu stea degeaba în regrupare (de exemplu, în timp ce capul de coardă își aranjează echipamentul pe ham, secundul filează corzile și imediat ce termină, preia asigurarea capului).

De asemenea, trebuie evitate toate activitățile care consumă timpul în mod inutil: discuțiile despre pasajele pe care tocmai te-ai cățărat pot să mai aștepte până la terminarea traseului, iar peisajul poate fi admirat și când stai singur în regrupare, asigurându-ți coechipierul care se cațără.

În cazul în care cățărătorii vor prelua alternativ conducerea pe parcursul traseului (cap schimbat), la sosirea în regrupare, secundul se autoasigură în ancoră (în acest caz, este suficientă o asigurare provizorie cu un nod cabestan pe coardă), iar dacă are un rucsac, acesta va fi asigurat într-o protecție din componența ancorei, într-o poziție în care să nu încurce activitatea din regrupare.

În continuare, respectivul primește de la coechipier echipamentul pe care acesta nu l-a folosit pe lungimea de coardă anterioară (protecțiile și buclele vor fi înmânate una câte una, pentru a micșora riscul scăpării lor), apoi noul secund mută dispozitivul de asigurare din punctul principal al ancorei pe bucla de asigurare de pe ham și anunță că este pregătit să asigure.

Înainte de a începe cățărarea, este indicat ca noul cap de coardă să verifice dacă protecția direcțională din componența ancorei este poziționată în mod adecvat pentru direcția în care intenționează să înainteze și pentru poziția în care anticipează că va monta prima asigurare, apoi anunță că începe cățărarea și poate pleca din regrupare.

Dacă secundul (care va prelua conducerea pe lungimea de coardă următoare) este filat cu un dispozitiv cu autoblocare (Petzl Reverso, DMM Pivot, Black Diamond ATC Guide etc.) direct din ancora de regrupare, acesta poate să rămână în asigurare până la plecarea din regrupare, fără să mai fie nevoie să-și facă o alta autoasigurare.

Tot ce are de făcut este să-i dea coechipierului dispozitivul lui de asigurare, pe care acesta îl montează pe coardă și îl folosește în continuare pentru a-l fila de pe ham, iar la plecarea din regrupare noul cap de coardă ia cu el dispozitivul cu care a fost asigurat în ancoră. Practic, cei doi fac schimb de dispozitive de asigurare în fiecare regrupare, iar aceasta manevră poate scurta în mod semnificativ tranziția.

Este de remarcat aici că în acest caz echipa are nevoie de un singur dispozitiv de asigurare cu autoblocare, cel pe care îl va lua cu el capul de coardă. Celalalt dispozitiv, care rămâne la secund, poate fi orice model adecvat pentru asigurarea capului de coardă (de ex. un dispozitiv de tip "coșuleț").


Dacă pe lungimea următoare capul de coardă va fi același, operațiunile devin ceva mai complicate: