Manual de cățărare tradițională curată

Stil și etică

Meniul paginii

O persoană neavizată ar putea să vadă cățărarea ca pe o confruntare a cățărătorului cu obstacolele aflate pe linia traseului, care ar avea ca unic scop "cucerirea" stâncii. În realitate, stânca nu este adversarul nostru, ci este doar terenul de joc pe care încercăm să ne depășim propriile limite, rezolvând problemele pe care le întâlnim pe parcursul ascensiunii. (Nimeni nu crede că un atlet "cucerește" pista de alergare atunci când încearcă să-și depășească recordul; relația dintre cățărător și stâncă este asemănătoare.)

Din această cauză, cu toate că acest lucru este aproape de neînțeles pentru cei care nu se cațără, de cele mai multe ori, un cățărător nu este atras de o anumită linie cu toate că este dificilă, ci tocmai pentru că aceasta este dificilă pentru el.

Pentru a stabili condițiile în care vrem să se desfășoare această luptă cu noi înșine, alegem de bunăvoie să ne conformăm unor condiții limitative. Prin urmare, atunci când ne angajăm într-un traseu, nu încercăm doar "să ajungem sus", ci ne impunem ca pe parcursul cățărării să utilizăm doar anumite tehnici de înaintare și de asigurare, în așa fel încât ascensiunea respectivă să reprezinte o provocare reală.

(...și cred că acesta poate fi un răspuns mulțumitor chiar și pentru privitorii necățărători care întreabă nedumeriți: "Dar de ce vă chinuiți să urcați pe aici ? Este o potecă prin spate, care duce tot acolo !").

  Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul le stabilește în mod voluntar în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv.

Pentru că aceste reguli sunt auto-impuse, aceasta chestiune îl privește doar pe cățărătorul care face ascensiunea. Prin urmare, stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este definit pentru fiecare ascensiune în parte de cățărătorul care parcurge linia respectivă, iar pentru acesta nu există nicio obligație referitoare la mijloacele și metodele folosite în ascensiune în afara celor pe care și le impune el însuși.

Totuși, cățărătorii recunosc o anumită ierarhie a stilurilor din cățărare și fiecare dintre noi ar trebui să se considere dator să aplice un stil "mai bun" în ascensiunile lui. În acest sens, pentru noi cățărătorii, călătoria - felul în care parcurgem traseul - ar trebui să fie mai importantă decât destinația - finalizarea ascensiunii prin orice mijloace.

  Etica se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (de exemplu limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra ascensiunilor celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (protejarea stâncii, a zonelor de cățărare etc.), iar acestea ar trebui să fie preocupări comune ale tuturor cățărătorilor.

Astfel, modificarea stâncii prin săparea sau ajustarea prizelor, schimbarea condițiilor de asigurare din traseele existente (de exemplu prin adăugarea de protecții fixe) sau alte acțiuni similare sunt considerate ca fiind inacceptabile din punct de vedere etic în toate disciplinele din cățărare, pentru că prin aceste intervenții se încalcă dreptul celorlalți cățărători de a se bucura de traseu în starea lui inițiala, nemodificată de ascensiunile anterioare.


 Trebuie să observăm aici că stilul și etica nu sunt noțiuni interschimbabile (deși adesea sunt folosite ca sinonime în conversațiile cățărătorilor), dar ele se afla totuși într-o legătură strânsa (ceea ce probabil reprezintă și cauza frecventelor confuzii).

Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: orice cățărător este liber să se cațere așa cum crede de cuviința (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică).


Pentru exemplificare, să considerăm cazul în care cineva ar parcurge prin cățărare artificială (i.e. cu scărițe) un traseu echipat pentru escalada sportivă (de exemplu, în situația banală în care respectivul ar vrea să învețe cum să folosească scărițele).

Stilul acestei ascensiuni ar fi perfect legitim dacă aceasta a fost alegerea cățărătorului respectiv, iar cățărarea în această manieră, oricât de nepotrivită ar părea, nu reprezintă o încălcare a eticii pentru că nu lasă urme care să-i afecteze pe ceilalți cățărători.

Etica ar fi însă încălcată dacă de exemplu, traseul de escaladă ar fi parcurs în stilul "dry tooling", datorită efectelor devastatoare pe care le au pioleții și colțarii asupra stâncii, dacă un cățărător care a folosit pentru înaintare câteva "spituri" ar minți în privința stilului ascensiunii, afirmând că a parcurs traseul prin cățărare liberă, sau dacă pentru a reuși ascensiunea, acesta ar schimba caracterul natural al traseului prin săparea unor prize.

În  concluzie, dacă la un moment dat nu reușești să te ridici la nivelul unui anumit traseu, amintește-ți că te afli acolo tocmai pentru a rezolva problemele pe care ți le pune stânca, iar în acest context nu are niciun sens să eviți dificultățile sau să le modifici pentru a le coborî la nivelul tău.

Așadar, nu te grăbi să abandonezi stilul de cățărare pe care ți-ai impus să-l respecți și nici nu lăsa orgoliul să te determine să intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curând renunță pentru moment la ascensiune.

Antrenează-te, capătă experiență, procură-ți echipamentul necesar și vino înapoi atunci când vei considera că ești pregătit să-ți încerci puterile într-o confruntare cinstită cu provocările traseului respectiv, pentru reușita căreia nu va trebui să cobori nivelul standardelor pe care ți le-ai propus și nici să încalci etica.

 Calitatea experienței și felul în care rezolvăm o problemă sunt mai importante decât reușita. Trebuie să facem întotdeauna eforturi să nu lăsam nicio urmă pe pereții de stâncă sau pe versanții munților. (Declarația de Etică Alpină a U.I.A.A.)


Top

Traseul de cățărare

 Un traseu de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială care a fost parcursă în întregime de către unul sau mai mulți cățărători pe durata unei ascensiuni continue.

Linia traseului poate să fie impusă de anumite caracteristici morfologice ale terenului (creste, diedre, fisuri etc.) sau de anumite elemente necesare ascensiunii (posibilități de asigurare, succesiuni de prize, poziții de regrupare etc.), dar la fel de bine poate să fie arbitrară, fiind rezultatul deciziilor pe care le ia capul de coardă pe măsura ce înaintează pe un teritoriu necunoscut.

În general, se consideră că un traseu de cățărare este creația cățărătorilor care au avut viziunea realizării primei ascensiuni a liniei respective, iar măsura valorii traseului este dată de ingeniozitatea cu care a fost aleasă linia acestuia și de frumusețea și dificultatea problemelor întâlnite.

Un corolar al definiției de mai sus este că o linie oarecare devine traseu doar atunci când este parcursă de jos până sus, pe durata unei singure ascensiuni, de către unul sau mai mulți cățărători, ceea ce înseamnă că un "traseu" pe care nu s-a cățărat nimeni... nu există, chiar dacă acesta este echipat parțial sau complet cu protecții fixe.

Această condiție este valabilă și în escalada sportivă, în care se consideră că odată echipată, o anumită linie este doar un "proiect" până în momentul în care aceasta este parcursă integral prin cățărare liberă de un cățărător, devenind astfel "traseu". Mai mult, în unele comunități, cățărătorului care realizează prima ascensiune îi revine dreptul de a da numele noului traseu de escaladă, chiar dacă acesta nu este echipat de el. (În acest caz, se consideră totuși că linia respectivă este creația echipatorului, dar viziunea acestuia trebuie să fie confirmată și convertită în traseu prin parcurgerea ei prin cățărare liberă).

Despre protecțiile fixe din trasee

Potrivit definiției traseului de cățărare pe care am enunțat-o mai sus, protecțiile folosite de cățărători în timpul ascensiunii nu sunt o componentă a traseului. La fel ca buclele de asigurare, corzile sau restul echipamentului, acestea sunt doar niște mijloace folosite pentru parcurgerea liniei respective, care definesc cel mult stilul ascensiunii, nu și natura traseului. Din aceasta cauză, în mod ideal, aceste protecții ar trebui să nu fie lăsate în traseu, astfel încât fiecare echipă de coardă care repetă ascensiunea să aibă libertatea de a decide asupra condițiilor de asigurare pe care le consideră necesare.

Am afirmat mai sus că "stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinseca a traseului", dar traseele de escalada sportivă reprezintă o excepție, pentru că, prin definiție, acestea trebuie să fie echipate cu protecții permanente solide, care modifică definitiv natura liniei respective: odată echipat, un asemenea traseu devine unul "de escaladă", încetând să mai fie adecvat practicării altor stiluri de cățărare.

Din această cauză, echipatorul trebuie să fie conștient de caracterul radical al operațiunii de montare a protecțiilor și trebuie să ia în calcul și posibilitatea renunțării la echipare în cazul în care există posibilitatea parcurgerii traseului în stilul tradițional.

Din punct de vedere etic, premierele multora dintre liniile istorice din pereții alpini sau din zonele care au reprezentat locul de naștere al cățărării din Europa (Alpi, Dolomiți, falezele marine din Marea Britanie etc.) constituie un model demn de urmat. În  aceste trasee, pentru a proteja caracterul lor natural, cățărătorii nu lăsau în urmă protecții fixe decât în mod accidental, în cazurile în care secunzii nu mai reușeau să le recupereze.

De asemenea, faptul că aceste linii nu erau materializate pe teren printr-un șir  de protecții permanente reflectă și grija primilor cățărători de a nu denatura aventura celor care aveau să repete ascensiunile respective, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a se confrunta cu același nivel de dificultate ca autorii traseului. (Pe de alta parte, dată fiind lungimea traseelor respective, pitoanele necesare pentru echiparea întregii linii ar fi cântărit mult prea mult, așadar era necesar ca acestea să fie recuperate din urmă, pentru a fi folosite pe următoarele lungimi de coardă.)

Totuși, trebuie menționat că în zonele "istorice" în care cățărarea a devenit o activitate comercială, unele trasee mai frecventate au început să fie echipate cu pitoane, iar mai târziu chiar și cu ancore mecanice, de multe ori chiar de către ghizii de cățărare, care "aseptizează" traseele pentru a-și ușura munca și pentru a oferi mai multa siguranță clienților plătitori.

Situația din traseele din România

Prin comparație cu traseele din zonele cu tradiție în cățărare ale Europei, așa-zisele trasee "clasice" din pereții alpini din România constituie o anomalie, pentru că la noi, contrar practicilor internaționale, pitoanele folosite la premieră erau lăsate în mod deliberat în traseu. Adesea, pitoanele respective erau lăsate în urmă pentru a face dovada ascensiunii liniei respective, pentru că de regula premiera trebuia să fie verificată și "omologată" de către o alta echipă trimisă de Federația de Alpinism, care în baza acestor confirmări ale performanțelor atribuia (după niște baremuri) categorii sportive și indemnizații autorilor lor.

Un alt motiv al lăsării în traseu a pitoanelor este faptul că unele dintre "premiere" erau realizate prin mai multe intrări în perete și cățărătorii aveau nevoie de acestea pentru a ajunge la punctul cel mai înalt atins în încercarea precedentă, neștiind totuși dacă "de data aceasta" aveau să finalizeze ascensiunea. De asemenea, o posibilă cauză a "echipării" traseelor ar fi că la noi pitoanele se confecționau din otel moale, ceea ce făcea ca acestea să se îndoaie în fisuri, devenind foarte greu de scos sau de refolosit.

Cu timpul, datorită perpetuării acestei stări de fapt, dar și datorită lipsei cronice a informațiilor despre cățărarea din restul lumii din timpul regimului comunist, echiparea cu pitoane „permanente” a traseelor de la noi s-a generalizat, acestea fiind folosite pentru orientare și asigurare de către toți cățărătorii care repetau ascensiunea. Din aceasta cauză, mulți dintre cățărătorii români au ajuns să considere în prezent că „pitonarea” traseelor de cățărare este o condiție strict necesară, iar pentru unii dintre ei, traseul de cățărare se definește (doar) ca un sir de pitoane sau alte protecții fixe care trasează linia pe care trebuie să se desfășoare cățărarea, adică "dacă traseul nu este echipat, el nu există"!


În  condițiile în care la noi protecțiile fixe au ajuns să reprezinte "normalitatea", nu este de mirare că după 1989, escalada sportivă, care se practică exclusiv pe trasee complet echipate, a fost adoptată cu ușurință ca noul standard din cățărarea românească. Odată cu proliferarea acestei discipline, din care angajamentul și aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilități cu conceptul de sport, a început să se răspândească și ideea că parcurgerea unui traseu de cățărare trebuie să fie lipsită de riscuri obiective și că orice cățărător are dreptul democratic de a se cățăra în deplină siguranță pe orice traseu, indiferent de caracterul liniei respective sau de nivelul cățărătorului.

De aici, n-a mai fost decât un pas până la cristalizarea ideii că, indiferent de natura lui, orice traseu de cățărare trebuie să fie amenajat spre folosul celor care vor să se cațere pe linia respectivă, ceea ce presupune și o activitate de întreținere: curățare periodică, păstrarea asigurărilor în stare optimă etc.

Astfel, din ignoranță și/sau intoleranță față de ideea de diversitate a disciplinelor din cățărare, unii cățărători pretind din ce în ce mai insistent ca traseele pe care ei le consideră periculoase (adică cele lipsite de protecții permanente solide, cum sunt vechile trasee "pitonate" din pereții alpini) să fie "reparate" prin echiparea lor cu ancore mecanice sau chimice, pentru diminuarea riscurilor la un nivel accesibil tuturor, chiar dacă linia respectivă ar putea fi parcursă folosind doar protecții mobile și asigurări naturale. (Vă amintiți definiția traseului de cățărare enunțată mai sus? Cum sa repari o linie imaginară?!)


În mod evident, aceasta perspectivă deformată a cățărătorilor români asupra traseelor de cățărare este viciată de un puternic specific național și ar trebui corectată în sensul alinierii ei cu standardele și cu tendințele internaționale.

Astfel, în cazul traseelor care pot fi parcurse în stilul tradițional, în care capul de coardă își montează singur protecțiile pe măsură ce înaintează, liniile respective ar trebui să fie complet lipsite de protecții permanente, astfel încât cățărătorul să aibă posibilitatea de a aplica nestingherit principiile acestui stil.

În acest caz, pentru cățărători nu există o cale de mijloc: fie sunt pregătiți tehnic și mental să-și asume nivelul de risc pe care îl presupune parcurgerea traseului în acest stil de cățărare, fie trebuie să renunțe la ascensiune.

De asemenea, în traseele deschise pe pereții alpini ar fi bine ca protecțiile fixe să fie reduse la minimul necesar, pentru că de regulă cățărătorii care se angajează în ascensiunea acestora caută să fie autonomi și preferă să aibă libertatea de a-și alege singuri condițiile de asigurare din traseu.

 În 2012 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizează asupra necesitații ca stânca adecvată cățărării curate să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea disciplinelor din cățărare:

UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)



Top

Stilurile de cățărare

La început, cățărarea era doar... cățărare. În timp, diversificarea mijloacelor și metodelor folosite de cățărători în ascensiunile lor a determinat definirea unor stiluri de cățărare distincte, bazate pe niște seturi de reguli specifice.

Probabil că prima divizare a cățărării în stiluri diferite a fost făcută după modul în care se realizează contactul dintre cățărător și stânca pe care se cațără acesta. Conform acestui criteriu, un anumit traseu este parcurs prin:


Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală era ca fiecare cap de coardă să își monteze el însuși protecțiile pe măsură ce avansa, iar acestea - atât protecțiile mobile cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. Odată cu apariția escaladei sportive, în care cățărătorii folosesc pentru asigurare exclusiv protecțiile permanente cu care traseul este deja echipat, a devenit necesară o noua diferențiere a stilurilor:

  Este interesant că la începuturile escaladei sportive exista o reminiscență a regulii "capul de coardă își montează singur protecțiile": cățărătorul trebuia să-și pună singur buclele de asigurare în ancorele de pe traseu pe măsură ce înainta, iar dacă buclele se aflau deja pe traseu, calitatea ascensiunii era oarecum știrbită ("pink point" în loc de "red point"). În prezent, buclele sunt deja atârnate de ancore pentru facilitarea asigurării, care nu mai este privită ca o componentă a ascensiunii, ci mai mult ca o formalitate.

Chiar dacă nu a mai fost "la modă" după apariția stilului modern, cățărarea tradițională a continuat să se dezvolte, atât datorită conștientizării progresive a cățărătorilor în privința nevoii de protejare a stâncii (privită ca o resursă finită), cât și datorită evoluției spectaculoase a echipamentului folosit.

În acest proces, stilului tradițional a trecut prin câteva etape evolutive, diferențiate în special prin natura protecțiilor folosite:

 În  multe zone de cățărare din lume există anumite linii de cățărare liberă care sunt echipate cu protecții fixe, dar care în prezent sunt greu de încadrat într-un stil anume, datorită schimbării de paradigmă care s-a produs în cățărare în intervalul care a trecut de la apariția acestora.

Bachar Yerian

În majoritatea cazurilor, traseele la care mă refer au mai multe lungimi de coardă și parcurg zone în care stânca nu oferă posibilități pentru montarea protecțiilor mobile. Premierele lor au fost făcute de jos în sus, în spiritul cățărării "tradiționale" (capul de coardă și-a montat singur protecțiile), dar autorii traseelor au folosit cu preponderență (sau chiar în exclusivitate) ancore montate în găuri forate, care sunt protecții fixe specifice cățărării "moderne".

Totuși, ancorele au fost amplasate numai acolo unde capul de coardă a considerat că este absolut necesar sau doar în rarele situații în care stânca i-a permis să găsească o poziție favorabilă pentru forarea găurii (cu dalta!), ceea ce explică oarecum caracterul "angajat" al liniilor respective, care din această cauză sunt adesea considerate "trasee de trad".

Ca exemple, pot fi enumerate traseele lui Beat Kammerlander din Ratikon, Elveția, unele trasee din Yosemite - de exemplu celebrul traseu urcat de Bachar și Yerian în Tuolumne Meadows în 1981 (imaginea alaturată) - sau liniile echipate de germani pe turnurile de conglomerat din Meteora, în Grecia sau din Belogradchik, în Bulgaria.

Totuși, conform definiției stilului tradițional, doar prima ascensiune poate fi considerată "tradițională", pentru că la repetarea traseului, cățărătorii nu își mai montează propriile protecții "de jos în sus", ci folosesc protecțiile fixe deja montate pe traseu de autorii premierei.

Pe de altă parte, nici aceste ascensiuni ulterioare nu sunt chiar "de escaladă sportivă", chiar dacă sunt asigurate integral cu protecții fixe, pentru că asigurările sunt dispuse atât de rar, încât o cădere a capului de coardă poate fi extrem de periculoasă. Din aceasta cauză, cred că denumirea cea mai potrivită pentru cățărarea pe aceste trasee ar fi "cățărare de aventură" (din eng. adventure climbing).

Din păcate, în România sunt adesea folosite exemple de trasee de acest fel ca argumente în favoarea montării de "spituri" în traseele care pot fi parcurse cu protecții mobile, fără a se ține cont de contextul istoric și geografic al apariției lor, de mijloacele tehnice existente în perioada respectivă sau de specificul cultural al comunității de cățărători din care făceau parte autorii traseelor.


Top

Cățărarea curată

Cățărarea în care capul de coardă își montează singur protecțiile pe măsură ce înaintează este numită "tradițională", dar asta nu înseamnă că acest stil este și tradiționalist. Din contră, cățărarea tradițională a trecut în ultimele decenii printr-un proces continuu de evoluție, datorită căruia forma practicată în prezent a ajuns să fie în anumite privințe mai avansată chiar și decât ceea ce se consideră a fi cățărarea "modernă".

În prezent, scopul unei ascensiuni în stil tradițional nu mai este cucerirea prin orice mijloace a vârfurilor munților, ca în alpinismul originar, ci rezolvarea problemelor pe care le pune stânca, la fel ca în escalada sportivă actuală. Totuși, în comparație cu aceasta, complexitatea cățărării "trad" este mult mai ridicată, pentru că la problemele legate de dificultatea mișcărilor se adaugă și cele legate de descoperirea posibilităților de asigurare și de montarea protecțiilor pe parcursul ascensiunii, iar spre deosebire de cățărătorii sportivi, practicanții stilului "trad" poartă întreaga răspundere pentru siguranța lor și a echipei lor de coardă, în condițiile în care cățărarea de acest fel presupune confruntarea cu multe pericole obiective.

Un alt element care îi dă stilului trad actual o notă de modernitate este echipamentul folosit. În ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea și perfecționarea continuă a protecțiilor mobile, care au devenit din ce în ce mai funcționale, mai ușoare, mai rezistente și mai specializate (dar și mai scumpe...), astfel încât în prezent, cățărătorii care practică stilul tradițional au posibilitatea - și cei mai mulți dintre ei fac toate eforturile în acest sens - să renunțe complet la protecțiile distructive (pitoane și ancore mecanice sau chimice), astfel încât stânca pe care se cățăra să nu fie deteriorată, iar experiența următorilor cățărători să nu fie afectată de urmele ascensiunilor anterioare.

Datorită acestei preocupări pentru protejarea stâncii pe care se bazează stilul actual, rezultat în urma transformărilor evolutive prin care a trecut cățărarea tradițională, acesta este numit cățărare curată (din eng. "clean climbing").

 "Există un cuvânt pentru asta și acel cuvânt este curat. Cățărarea în care se folosesc pentru protecție doar nuci și bucle este cățărare curată. Curată, pentru că nimic nu este bătut cu ciocanul în stâncă și apoi bătut afară spărgând stânca și făcând experiența următorului cățărător mai puțin naturală. Curată, pentru că protecțiile cățărătorului lasă puține urme ale ascensiunii sale. Curat înseamnă să te cațeri pe stâncă fără să o modifici." 

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)



Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a apărut în catalogul Chouinard din 1972, care începe cu "A word...", o pledoarie în favoarea cățărării curate scrisă de Yvon Chouinard și de Tom Frost. Cele două articole au marcat începutul curentului "clean climbing" în Yosemite Valley, USA.

Interesul practicanților acestui stil de cățărare pentru folosirea în exclusivitate a mijloacelor curate de asigurare și pentru rezolvarea problemelor întâlnite pe parcursul ascensiunilor face ca multe dintre traseele moderne "de trad" să nu mai continue până la capătul liniei logice (sfârșitul peretelui, creasta, vârf etc.), ci să se oprească adesea acolo unde se termină posibilitățile naturale de asigurare, acolo unde obstacolele devin insurmontabile sau din contră, acolo unde dificultățile cățărării se diminuează și nu mai prezintă interes.

Din aceasta cauză, traseele de cățărare tradițională pot avea mai multe lungimi de coardă, caz în care ascensiunea se face în echipă (cap - secund), dar la fel de bine pot avea doar câteva zeci de metri, iar capul de coardă este asigurat de la sol, la fel ca în escalada sportivă. Nu lungimea traseului contează, ci dificultatea mișcărilor și metodele de asigurare folosite, care limitează efectele cățărării asupra stâncii prin eliminarea protecțiilor distructive.

 Cățărarea liberă curată (forma modernă a cățărării libere tradiționale) presupune respectarea cu strictețe a următoarelor trei principii:

În aceste condiții, ascensiunea implică evaluarea și acceptarea unor riscuri obiective, iar cățărătorul trebuie să își asume pe deplin responsabilitatea pentru acțiunile sale.

Subtilități stilistice

În cățărarea liberă tradițională, în funcție de informațiile cunoscute despre traseu, de modul în care acestea au fost obținute și de numărul de încercări efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reușită poate fi:

Curatarea traseelor

 Mulți dintre cățărătorii români cred că prima ascensiune a unui traseu de cățărare liberă tradițională se face în mod obligatoriu în același stil în care se fac premierele alpine, adică "de jos în sus" (ground-up) și eventual "la vedere" (on-sight).

Deși în principiu acesta este stilul cel mai pur, în multe dintre zonele de la noi în care există potențial pentru asemenea trasee, vegetația și pământul din fisuri și roca friabilă ar face ca înaintarea să devina o muncă de "grădinărit", care nu prea mai are nimic în comun cu ideea de cățărare liberă în stil tradițional.

Mai mult, dacă dificultatea tehnică a cățărării depășește un anumit nivel, de cele mai multe ori este practic imposibil să cureți prizele și amplasamentele protecțiilor fără a recurge la diferite metode de cățărare artificială, ceea ce ar anula caracterul de "cățărare libera" al ascensiunii.

În astfel de cazuri, chiar și în țările în care etica și stilul cățărării sunt luate foarte în serios (cum ar fi Marea Britanie), se obișnuiește ca acolo unde este necesar (și posibil...), traseele să fie curățate înainte de parcurgerea lor prin cățărare liberă, la fel ca traseele de escaladă sportivă. Chiar dacă în acest fel deschizătorul traseului va pierde ocazia unei ascensiuni libere "la vedere", cățărarea ulterioară pe un traseu curat va fi mult mai agreabilă.

(În imagine este autorul site-ului după o zi de "grădinărit" pe fisurile unei linii de trad din cheile Folea, VL, înainte de prima ascensiune a acesteia).


Top

Dificultatea traseelor de trad

Prin definiție, în escalada sportivă riscurile obiective sunt inexistente. În condițiile în care nu se fac greșeli grosolane, iar linia respectivă este echipată corect, cățărătorul poate să cadă în coardă în totală siguranță din orice pasaj al traseului, iar asigurarea corzii în ancorele montate pe traseu este considerată o preocupare secundară a capului de coardă.

Din această cauză, aspectele legate de asigurare sunt complet ignorate atunci când se apreciază dificultatea traseelor: indiferent de sistemul de cotare a dificultății folosit, gradul unui traseu de escaladă sportivă arată doar cât de dificile sunt mișcările și eventual cât de susținută este succesiunea acestora pe parcursul cățărării.

În cățărarea liberă curată, pe lângă rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă, capul de coardă trebuie să caute posibilități de asigurare, iar montarea protecțiilor și asigurarea corzilor necesită timp și consumă energie. În  plus, cățărătorul trebuie să evalueze cât mai obiectiv nivelul de protecție pe care i-l oferă asigurările montate și să pună permanent în balanță natură și severitatea riscurilor pe care și le asumă și capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, în condițiile în care liniile de trad parcurg adesea zone în care consecințele căderii ar putea fi destul de grave (pasaje în care "n-ai voie să cazi") sau în care posibilitățile de asigurare nu sunt atât de solide sau de frecvente pe cât și-ar dori capul de coardă.

Solicitările mentale resimțite în timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la creșterea dificultății percepute a cățărării. Din aceasta cauza, este evident că sistemele de apreciere a dificultății traseelor de escaladă sportivă nu funcționează și pentru cățărarea curată (trad), care necesită un sistem de cotare specific.

Grade de dificultate UK pentru trasee de trad

Cu toate acestea, multe dintre sistemele folosite în prezent pun accentul pe dificultatea tehnică, fără să ia prea mult în calcul frecvența și calitatea posibilităților de asigurare sau angajamentul necesar în traseul respectiv, iar cățărătorii au nevoie de aceste detalii pentru facilitarea alegerii traseului pe care intenționează să se cațere și pentru prevenirea situațiilor în care ar ajunge să se confrunte cu dificultăți care să le depășească (prea mult) capacitățile.

După părerea mea, cel mai complet sistem de cotare a dificultății traseelor de cățărare tradițională este cel englezesc, care tine cont atât de dificultatea mișcărilor cât și de riscurile asumate, de calitatea asigurărilor sau de nivelul de solicitare mentală.

În imaginea alăturată este diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din U.K. întocmită de Rockfax.com, în care se observă utilizarea concomitentă a două sisteme diferite:

Pentru a obține o imagine cât mai completă a dificultății unui traseu, gradul adjectival (apreciat pentru întregul traseu) se citește împreună cu gradul de dificultate tehnică (caracteristic pasului cheie al fiecărei lungimi de coardă) și cu descrierea traseului (publicată în ghidul zonei de cățărare), care de obicei este extrem de succintă, dar sugerează totuși natura traseului (o singură mișcare dificilă, dificultăți susținute etc.) și eventualele protecții mai neobișnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, micro-nuts etc.).

Gradele din diagramă se suprapun destul de mult, iar confuzia este mărită și de faptul că unui anumit grad adjectival îi corespunde un interval destul de larg de dificultăți tehnice. Totuși, odată ce sistemul devine familiar, totul capătă sens.

În principiu, într-un traseu cu dificultatea tehnică la limita superioară a intervalului corespunzător unui grad adjectival (zona marcată "Safe" - în siguranță) există suficiente posibilități de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici. În schimb, dacă gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata "Bold" - îndrăzneț, angajat), trecerea crux-ului (pasajul cheie al lungimii de coardă, in funcție de care se stabilește gradul de dificultate tehnică) se va face cel mai probabil la distanță mare de la ultima protecție sau deasupra unei asigurări de calitate îndoielnică.

Un aspect important al scalei U. K. este că dificultatea traseelor este apreciată pentru cățărarea "la vedere", chiar dacă traseul nu a fost niciodată urcat în acest fel. Din aceasta cauză, pentru ca ascensiunea să fie cotată cât mai corect, în ultimul timp unii dintre cățărătorii de top au început să folosească gradele "H" pentru traseele care au fost urcate "head-point" (după lucrul cu asigurare de sus) în loc de gradele "E" (extreme) care sunt folosite pentru "on-sight".


 Pentru exemplificarea sistemului de cotare britanic, voi compara două dintre traseele pe care le-am urcat în mai 2010, când am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet în Cornwall, U.K.: Suicide Wall, E1 5c, 65 m, pe faleza Bosigran și traseul Finesse, E4 5c , 36 m, aflat pe faleza St. Loy.

Ambele trasee (pe care le-am urcat "on sight") au gradul tehnic 5c UK (cam 6b+ în grade franțuzești), așa că după sistemul de cotare pentru escalada sportivă, traseele ar avea aceeași dificultate.

Totuși, în Suicide Wall (E1) pasul cheie de 5c (UK) - o față verticală cu prize mici - se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupează, având ca asigurare o nuca solidă, iar în aceste condiții consecințele unei căderi sunt neglijabile.

În Finesse (E4) crux-ul este o ridicare incertă "la echilibru", cu piciorul drept pe o priză înaltă și "scursă" până la limita aderenței și fără absolut nicio priză de mână. Mișcarea se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurări posibile în zona respectivă: cablul unei nuci agățat pe după un cristal de 2 cm (asigurarea este specificată și în descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedentă, aflată cu 3 m mai jos, este tot una "de încredere": o buclă Dyneema de 8 mm pusă peste un colț de piatră de câțiva centimetri și lestată cu un friend, ca să n-o smulgă coarda.

În aceste condiții, dificultatea traseelor nu mai pare de loc aceeași, iar capul de coardă înțelege pe deplin diferența dintre E1 și E4 !

Cotarea traseelor de trad din România

Încercând să stabilesc nivelul de dificultate al traseelor de trad pe care le-am urcat în premieră în ultimul timp, mi-am dat seama că ar fi timpul să începem să folosim și noi un sistem de cotare mai potrivit cu specificul cățărării tradiționale, dar sunt convins că sistemul englezesc explicat mai sus este mult prea "stufos" și n-ar avea nicio șansă în România.

Prin urmare, pentru că la noi cățărătorii sunt familiarizați cu sistemul franțuzesc pentru cotarea dificultății tehnice a traseelor de escaladă sportivă, care este folosit din ce în ce mai des, cred că ar fi bine să păstrăm același sistem și pentru aprecierea dificultății tehnice a mișcărilor din traseele de trad, însă acest sistem trebuie să fie completat cu niște indicii asupra expunerii și condițiilor de asigurare din trasee.

O soluție ar putea fi aplicarea sistemului american introdus de James Erickson în 1980 (sistem care de asemenea nu le este complet străin cățărătorilor români), care constă în adăugarea unor sufixe la gradul de dificultate tehnică:

În acest caz, un traseu în care pasul cheie are dificultatea 6b și în care există frecvente posibilități de montare a unor protecții solide ar fi cotat 6b (adăugarea sufixului G este opțională), dacă protecțiile nu sunt "ideale" sau se montează din poziții dificile, gradul ar deveni 6b PG, iar dacă pasul cheie s-ar trece la 5 m deasupra ultimei protecții, dificultatea traseului ar fi 6b R dacă protecția este solidă și căderea ar fi "curată" sau 6b X dacă prin cedarea protecției (care are rezistentă mică, de ex. o nuca "micro") sau datorită conformației traseului, în cădere te-ai putea lovi de un obstacol sau ai putea ajunge pe (sau în...) pământ.

  De fapt, acest sistem a fost adaptat (cu mult umor) de Erickson după sistemul de clasificare al programelor TV:

G: General audiences – all ages admitted;
PG: Parental guidance strongly suggested – most material may not be suitable for children;
PG-13: Parents strongly cautioned – some material may be inappropriate for children under 13;
R: Restricted – under 17 requires accompanying parent or adult guardian;
X: No one under 17 admitted

Sistemul italian de evaluare a riscului

Timp de câțiva ani am folosit sistemul american pentru cotarea tuturor premierelor de trad pe care le-am făcut, dar de multe ori am simțit că această metodă de cotare este prea vagă și subiectivă (ce înseamnă „posibilități suficiente”, „protecții destul de bune”, „distanțe mari”?!). Astfel am ajuns să cred că am avea nevoie de un alt sistem, care să dea indicii mai clare și mai obiective despre condițiile de asigurare din trasee și despre riscurile pe care le implică ascensiunea acestora.

În acest sens, cea mai buna alternativă ar fi sistemul italian de evaluare a riscului introdus în 2002 de un grup de cățărători reputați care sunt autori de ghiduri, deschizători de trasee lungi și membri ai Clubului Alpin Academic Italian, printre care se numără Maurizio Oviglia, Erik Svab, Valerio Folco și Nicola Tondini.

Acest sistem este folosit frecvent (împreună cu cotația franțuzească pentru dificultatea tehnică) în topo-urile italiene publicate de editura Versante Sud (eu le-am văzut pe cele pentru Dolomiți, Valle Del’Orco și Sardinia), dar l-am întâlnit și în topo-ul pentru Paklenica, Croația sau în ghidul pentru traseele de trad din Antalya, Turcia. Consider că această metodă de cotare ar fi foarte potrivită și pentru traseele de trad de la noi: de ce să nu adoptăm un sistem „verificat”, care a fost conceput într-o țară cu tradiție îndelungată în cățărare și care a fost deja preluat și în câteva alte țări europene ?

Conform sistemului italian, traseele sunt încadrate în șase categorii – de la R1 la R6 („R” vine de la Risc) – în definițiile cărora se ține cont de condițiile de asigurare din trasee, înălțimile de cădere potențiale și riscurile de accidentare a cățărătorilor (descrierea celor șase categorii în engleză se află la pag. 16 din documentul UIAA Scalele de dificultate in cățărare sau în italiană pe site-ul unei secțiuni a Clubului Alpin Italian):

Avantajul acestui sistem față de cel american este modul obiectiv în care sunt formulate definițiile categoriilor: descrierile riscurilor sunt precise și nu lasă loc pentru (prea multe) interpretări, astfel încât atunci când citești de exemplu 6b R3 știi exact la ce să te aștepți, fata de 6b PG13 care este foarte vag.

La sistemele de cotare a dificultății tehnice și a riscului s-ar putea adăuga (după modelul englezesc) și indicii subtile incluse în descrierea traseului din topo. Astfel, pe lângă descrierea succintă a direcției generale a traseului, autorul topo-ului poate sugera că parcurgerea liniei respective implică un efort susținut sau că traseul are un singur pas cheie care-i definește dificultatea tehnică fără ca în acest fel să afecteze încercarea de "on-sight" a cățărătorilor. De asemenea, în cazuri speciale, descrierea liniei ar putea conține și indicii despre protecțiile mai neobișnuite care ar fi necesare în traseu (friend-uri de mărimi neuzuale, Big Bro, nuci "micro" etc.).


În completarea scalei de mai sus, sistemul italian conține și o scală pentru traseele echipate cu protecții fixe, în care cele șase categorii sunt S1 – S6 (S vine de la Spit) care poate fi găsită la link-urile de mai sus.

Cred că și această scală ar avea aplicabilitate în România, mai ales în condițiile în care multe dintre traseele așa-zis clasice (Coștila, Piatra Craiului...) au fost "reparate", "reabilitate" sau "re-echipate" cu spituri, iar traseele lungi mai recente sunt și ele parțial sau total echipate cu protecții fixe destul de distanțate. Toate aceste trasee "de aventură" nu pot fi cotate doar folosind scalele de dificultate tehnică din escalada sportivă, iar sistemul italian de cotare ar exprima mai bine dificultatea reală a ascensiunilor.



Top

Considerații etice

Escalada sportivă nu este singura formă de cățărare

În mod regretabil, în frenezia amenajării de trasee de escaladă sportivă manifestată în ultimele trei decenii în România, multe dintre liniile în care s-ar fi putut folosi protecții mobile au fost transformate într-un fel de alternativă outdoor la panoul de cățărare din sală, ignorându-se complet pluralismul disciplinelor din cățărare.

În mod similar, caracterul multora dintre traseele "clasice" din pereții alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting), sub pretextul "reparării" lor.

În cele mai multe cazuri, comunitățile de cățărători din zonele respective au căpătat niște trasee de escaladă sportivă mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niște posibile provocări pentru generațiile actuale și viitoare, care ar fi avut astfel la dispoziție un teren pe care să învețe tehnicile de asigurare cu protecții mobile, să redescopere aventura și să-și formeze un nou fel de a privi cățărarea.

În această acțiune de securizare excesivă a traseelor, care urmărește "democratizarea" cățărării prin transformarea ei într-o activitate sportivă lipsită de riscuri, se pierde din vedere impactul acestui proces asupra stâncii, care este sacrificată în mod iresponsabil, deși aceasta este o resursă limitată care ar trebui să fie protejată.

O altă consecință negativă a tendinței de protejare cu orice preț a cățărătorului este reducerea complexității cățărării prin eliminarea unora dintre componentele ei esențiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. În absența factorului mental, intensitatea efortului fizic depus devine unica măsură a valorii unei ascensiuni, iar ideea de stil ajunge să-și piardă semnificația.

În aceste condiții, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringentă. Reconsiderarea modului în care interacționăm cu stânca, a motivelor pentru care ne cățărăm și a relației pe care o avem cu ceilalți cățărători ar putea duce în timp la recuperarea spiritului pierdut al cățărării, la împiedicarea distrugerii stâncii prin montarea excesivă a protecțiilor fixe și la dezvoltarea unor stiluri pure de cățărare, care să fie în ton cu practica modernă internațională.

În acest context cățărarea tradițională și escalada sportivă nu se exclud reciproc. Din contra, cele doua discipline pot coexista - având fiecare propriul teren de desfășurare - singura condiție fiind ca practicanții lor să se respecte unii pe alții și împreună să respecte stânca pe care se cațără.

Locul pitoanelor este la muzeu, nu în traseele de cățărare

Pitoanele se împănează forțat între pereții fisurii prin baterea cu ciocanul, ceea ce duce la degradarea stâncii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani. Din aceasta cauză (dar și pentru că pitoanele și ciocanul necesar pentru baterea lor cântăresc destul de mult), în ultimele decenii cățărătorii au renunțat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive în favoarea protecțiilor mobile, care sunt mai ușoare, mai ușor de folosit și nu deteriorează stânca.

  Chiar și în cățărarea "big wall", în care se foloseau intensiv pitoanele, curentul "clean climbing" (cățărare curată, fără pitoane) apărut la începutul anilor '70 în State a devenit etica actuală. În Yosemite se urca acum "hammerless" (fără ciocan) trasee în care înainte nu s-ar fi intrat fără un sac de pitoane, iar în locul gradelor "A" (aid - artificial) au apărut gradele "C" (clean - curat, cu protecții nedistructive), cu care se cotează dificultatea traseelor urcate în acest stil.

Topo

În descrierile traseelor "clasice" din munții noștri, care au fost publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel s. a. dar care încă mai sunt folosite din lipsă de alte surse, lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea întotdeauna ciocanul și câteva pitoane.

Probabil că acesta este motivul pentru care mulți dintre cățărătorii care se angajează în zilele noastre într-un asemenea traseu încă mai consideră că pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea în siguranță a liniilor respective, chiar dacă intre timp evoluția spectaculoasă a echipamentul de cățărare a făcut ca aceste mijloace de asigurare primitive să devina anacronice.

Dealtfel, pentru că arhaicele pitoane încă mai sunt folosite în rarele premiere care se mai fac prin pereții alpini (desigur, acolo unde nu se montează spituri conform modei actuale...), în România încă se mai spune "cățărătorul X a pitonat (sau a bătut) un traseu nou" în loc de "X a urcat un traseu în premieră".

Mai mult, în aceste trasee, în temeiul unei tradiții învechite, pitoanele sunt de obicei lăsate în urmă ca protecții fixe (sau ca o dovadă a ascensiunii, pentru satisfacerea orgoliului cățărătorului respectiv), deși acestea nu au absolut nicio utilitate pentru cățărătorii care vor repeta traseul, pentru care este practic imposibil să evalueze rezistența pitoanelor întâlnite pe parcursul cățărării.

În concluzie, atunci când te pregătești pentru cățărarea pe un traseu "în teren de aventură", cel mai bine ar fi să renunți la pitoane, iar în locul lor să folosești protecții mobile, astfel încât pe stâncă să rămână cât mai puține urme al trecerii tale.

 Dacă totuși vei considera că nu te poți dispensa de pitoane pentru ascensiunea respectivă, încearcă măcar să folosești pitoane "de firmă" din oțel aliat, care sunt mai puțin susceptibile să rămână înțepenite prin îndoirea lor în interiorul fisurii și să faci tot posibilul să nu le lași în traseu (oricum, la cât costa pitoanele bune, e destul de puțin probabil că o să vrei să le abandonezi...).

Cablu pentru scoaterea pitoanelor

De asemenea, pentru că adesea scoaterea pitoanelor este o operațiune mai distructivă decât baterea lor, trebuie să-i ceri secundului să le recupereze cu mare atenție, pentru a nu strica și mai mult fisura.

În cazul pitoanelor bătute în fisuri verticale, poți aplica o metodă "constructivă" de recuperare, astfel încât, chiar dacă fisura a fost lărgită prin baterea pitonului, măcar gaura rămasă după scoaterea acestuia să aibă șansa să capete o formă care să permită pe viitor montarea unei nuci.

Pentru aceasta, mai întâi bate pitonul cât mai mult în sus, în lungul fisurii, iar apoi bate-l înapoi cu grijă, fără să depășești în jos poziția lui inițială. După ce ai slăbit pitonul, bate-l ușor în sus până la jumătatea cursei, apoi bate-l în afară folosind un cablu special prins de urechea pitonului și de ciocan cu două carabiniere "de sacrificiu".

Cablul din imaginea alăturată este fabricat de Cassin, dar acesta poate fi confecționat și într-un atelier - dacă știi persoana potrivită... Pentru aceasta, la capetele unei bucăți de cablu din oțel de cca. 80 cm lungime și 4-5 mm diametru se formează două bucle prin sertizarea unor manșoane metalice cu o presă specială.

Concepții greșite despre montarea protecțiilor fixe în traseele care pot fi parcurse cu protecții mobile

Pentru a-și ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur și simplu din ignoranță, unii cățărători distorsionează principiile simple ale cățărării tradiționale, inventând tot felul de excepții ale acestora sau invocând în mod convenabil reguli specifice altor stiluri de cățărare sau argumente rupte din contextul lor istoric și geografic care să le permită montarea de protecții fixe (considerate "mai sigure") în traseele în care se pot folosi protecții mobile.

Din păcate, aceste răstălmăciri ale "restricțiilor" stilului tradițional se propagă în mod folcloric printre cățărători și prin forța repetării - și în absența altor surse credibile de informații - ajung adesea să fie adoptate ca reguli valide, care legitimează abdicarea de la normele de etică și de la standardele stilului de cățărare intenționat pentru o anumita ascensiune.

Rezultatul acestor compromisuri este în cel mai bun caz un traseu hibrid (o linie echipată parțial cu protecții fixe, dar în care este necesară și montarea de protecții mobile), iar un asemenea traseu nu reușește să-i atragă nici pe practicanții escaladei sportive, pentru care spiturile sunt prea puține, nici pe cei care preferă cățărarea curată, pentru care existența protecțiilor permanente este inacceptabilă.

 Singura situație din cățărarea curată în care montarea de "spituri" mi se pare acceptabilă este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele frecventate care nu au o retragere "pe sus".

Pentru coborârea din asemenea trasee, cățărătorii ar fi puși în situația să amenajeze ancore de rapel cu protecții mobile pe care să le abandoneze în perete sau ar trebui să lase în urmă bucle de chingă sau de cordelină legate după copaci, colți de stâncă sau clepsidre.

În aceste condiții, două ancore permanente prevăzute cu inel și vopsite astfel încât să fie cât mai puțin vizibile par să se potrivească mult mai bine cu ideea de protejare a stâncii pe care se bazează acest stil de cățărare decât materialele rămase în perete după trecerea cățărătorilor.


Se afirmă adesea că "montarea de protecții fixe pe traseu sau în regrupări rămâne la alegerea cățărătorului care face premiera traseului", dar ideea că un cățărător are libertatea să distrugă stânca după bunul lui plac nu are nimic în comun cu spiritul actual al cățărării tradiționale.

De fapt, aceasta regulă funcționa la începuturile "alpinismului eroic" sau ale cățărării big-wall, pe vremea când singurele protecții posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astăzi ea este perimată. Încă din anii '70, odată cu răspândirea protecțiilor mobile, în aceste discipline au fost adoptate normele eticii "clean climbing" care promovează protejarea stâncii prin eliminarea protecțiilor distructive, iar în prezent cei care mai recurg la mijloacele de asigurare care afectează stânca sunt acuzați de "bad style".


Summit

O alta idee foarte vehiculată este că "protecțiile distructive (i. e. ancorele montate în găuri forate și pitoanele) sunt permise, dacă au fost montate de jos în sus de către capul de coardă, în timpul premierei traseului".

Într-adevăr, în cățărarea tradițională capul de coardă montează asigurările necesare pe măsură ce se cățăra, dar în forma de "trad" practicată în prezent (cățărarea curată) protecțiile folosite pot fi doar cele mobile sau naturale. Din aceasta cauză, protecțiile permanente care deteriorează stânca au devenit anacronice și nu mai au ce căuta în traseele în care se pot folosi protecții curate.

(În imagine este coperta revistei americane Summit din martie 1973, pe care desenul lui Sheridan Anderson proclama victoria cățărării curate; la noi, 46 de ani mai târziu, pitoanele încă mai sunt folosite...).

În plus, o ancoră permanentă înseamnă același lucru pentru cel care va repeta traseul, indiferent dacă pentru montarea ei cățărătorul respectiv a folosit o coardă legată de sus, a stat suspendat într-un cârlig cliff sau a făcut eforturi să-și mențină echilibrul pe prize, după cum nu are importanță dacă a găurit stânca folosind o mașină de găurit roto-percutantă sau dacă a muncit o jumătate de oră cu dalta și ciocanul. Singurul lucru care contează este rezultatul acțiunii: o protecție fixă montată de un cățărător depășit de nivelul traseului, pe care orgoliul l-a împins să recurgă la asemenea mijloace, în loc să renunțe pentru moment la ascensiune.

Adesea, cei care montează "spituri" de-a lungul fisurilor argumentează că "dacă nu vrei protecțiile montate de mine n-ai decât să nu le asiguri", dar orice cățărător știe că simplul fapt că ai posibilitatea de a folosi protecțiile fixe existente în traseu, indiferent dacă le asiguri sau nu, va scădea substanțial provocarea și implicit nivelul ascensiunii.


Uneori, montarea de protecții fixe în traseele de trad este justificată în mod ipocrit prin grija față de ceilalți: "am vrut ca traseul să fie mai sigur pentru cățărătorii care vor repeta traseul" sau "am bătut niște pitoane și le-am lăsat acolo ca să vadă cățărătorii pe unde merge traseul".

Totuși, grija față de ceilalți trebuie manifestată mai curând prin preocuparea de a păstra stânca în forma ei naturală, neafectată de ascensiuni (ceea ce constituie regula esențială a cățărării tradiționale curate).

În definitiv, cel care vrea siguranță totală în cățărare are la dispoziție structuri artificiale și nenumărate trasee de escaladă sportivă complet echipate, în timp ce practicantul cățărării curate va prefera angajamentul și libertatea de a fi el însuși responsabil pentru siguranța lui și a echipei de coarda în locul confortului mental oferit de protecțiile permanente montate de alții.


Afirmația că "ancorele permanente sunt justificate, dacă nu există altă soluție" este o altă scuză lamentabilă pentru coborârea traseului la nivelul cățărătorului. Atunci când dificultățile întâlnite într-un traseu care poate fi totuși asigurat cu protecții mobile (dar poate nu "suficient" de dese sau de solide ...) îl depășesc, cățărătorul are întotdeauna soluția renunțării la ascensiune, în loc să modifice natura traseului prin adăugarea de protecții fixe .
Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu se va găsi un alt cățărător care va fi capabil să urce traseul respectiv fără să distrugă stânca, folosind doar posibilitățile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia plăcerea unei ascensiuni curate!


 "Nu orice traseu este pentru toți cățărătorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice.    (...) Așteptarea este și ea necesară; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neapărat să fie astăzi."

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)



Top

Învățarea cățărării libere tradiționale

Trad

Elementul definitoriu al stilului de cățărare tradițională curată este folosirea protecțiilor mobile, care sunt montate (cu mâna, fără ciocan!) de capul de coardă pe măsură ce se cațără. Descoperirea posibilităților de asigurare și montarea protecțiilor necesita timp și consuma resurse fizice importante, iar calitatea asigurărilor și distanțele dintre ele determină nivelul de angajament fizic și mental al cățărătorului, motiv pentru care în acest stil, folosirea cât mai eficientă a protecțiilor mobile este o abilitate la fel de importantă ca forța, rezistența, capacitățile mentale sau tehnica de cățărare.

Ce motive ai avea să folosești protecții mobile?!

Unii cățărători sunt motivați de rezolvarea problemelor pe care le oferă traseele de cățărare. Pentru aceștia, cu cât sunt mai multe și mai complicate problemele întâlnite pe parcursul unei linii, cu atât este mai mare satisfacția ascensiunii respective.

Din această perspectivă, cățărarea tradițională curată poate fi un stil extrem de atrăgător pentru un asemenea cățărător, pentru că o ascensiune în care se folosesc exclusiv asigurări cu protecții mobile poate fi asimilată cu parcurgerea simultană a doua trasee diferite: unul în care cățărătorul trebuie să rezolve problemele ridicate de cățărarea propriu-zisă - depășirea obstacolelor de pe stâncă - și încă unul în care problemele de rezolvat constau în descoperirea posibilităților de asigurare existente pe linia respectivă și integrarea lor într-un sistem de asigurare cât mai eficient.


Alți cățărători sunt motivați de curiozitatea care îi îndeamnă să exploreze noi teritorii, de plăcerea de a face incursiuni în afara zonei lor de confort sau de alte imbolduri asemănătoare, care de regulă sunt catalogate sub eticheta "aventură".

Pentru aceștia, autonomia pe care o oferă mijloacele de asigurare folosite în cățărarea curată este o condiție esențială pentru obținerea libertății de care are nevoie spiritul lor aventuros, pentru că atunci când folosește protecții mobile sau naturale, un asemenea cățărător poate să hotărască el însuși linia pe care o va urma, riscurile pe care este dispus să și le asume, cantitatea și calitatea asigurărilor care să-i ofere nivelul de protecție de care are nevoie și orice alt asemenea element important pentru finalizarea în siguranță a ascensiunii.


O alta categorie de cățărători pentru care competența în utilizarea protecțiilor mobile s-ar putea dovedi benefică este formată din cei care preferă parcurgerea traseelor "clasice" din munții noștri sau din anumite zone istorice de cățărare din lume (de exemplu Dolomiți, Alpi etc.), care de multe ori nu urmăresc performanțe deosebite, ci doar plăcerea unor ascensiuni memorabile.

Traseele de acest fel au de regulă mai multe lungimi de coardă, se desfășoară într-un cadru natural excepțional și parcurg linii foarte logice și clare, care însă nu sunt echipate cu protecții fixe sau în care au mai rămas doar câteva pitoane vechi și ruginite, care nu mai pot fi folosite în siguranță.

Totuși, de cele mai multe ori în aceste trasee există numeroase fisuri care pot fi folosite pentru montarea de protecții mobile, iar acestea îi pot oferi cățărătorului care le folosește o siguranță la care autorii traseului respectiv nici nu îndrăzneau să viseze la vremea premierei. Aceste asigurări cu protecții mobile pot fi intercalate printre punctele de asigurare existente în traseu sau pot constitui un sistem de asigurare distinct, iar rezultatul ar fi o creștere simțitoare a siguranței și a confortului mental al cățărătorilor, care astfel se pot bucura pe deplin de ascensiune fără să se confrunte cu riscuri mai mari decât ar fi capabili să-și asume.

De asemenea, să nu uităm că protecțiile mobile sunt absolut indispensabile pentru parcurgerea traseelor din multe zone de cățărare celebre din lume: Dolomiți, Alpi, Yosemite și multe altele. Daca vrei să te cațeri acolo și nu vrei să te limitezi la doar câteva trasee "de escaladă", trebuie să te înarmezi cu un rack de nuci și friend-uri și cu o pricepere solidă în folosirea acestora.

Învățarea utilizării protecțiilor mobile

În cățărarea tradițională curată, învățarea este un proces continuu. Unele lucruri trebuie să le știi încă de la început, înainte de a începe cățărarea în cap de coardă pe trasee, dar cele mai multe cunoștințe le vei acumula în timp, pe măsură ce capeți experiență în acest stil de cățărare și ajungi să te confrunți cu situații mai complexe.

Din aceasta cauză, este bine să nu sari etape: indiferent de nivelul pe care îl ai în escalada sportivă, primele tale ascensiuni curate trebuie să fie făcute pe trasee mai scurte și mai puțin dificile, în care să te simți confortabil cu nivelul de protecție pe care ți-l oferă asigurările mobile pe care le montezi. Pe măsură ce acumulezi experiență, devii eficient în montarea protecțiilor și capeți încredere în acestea, poți creste treptat dificultatea și lungimea cățărării.

Înainte de a te angaja în cățărarea în cap de coardă a traseelor, trebuie să înveți cum să folosești protecțiile. Nu este un moment bun să încerci să descoperi cum se montează corect un hex sau un friend atunci când ai antebrațele "în flăcări" și simți cum te scurgi de pe prize, în timp ce faci eforturi disperate să "inventezi" o asigurare.

Pentru a te familiariza cu protecțiile pe care le vei folosi în trasee, la început trebuie să exersezi utilizarea lor la nivelul solului, în siguranță. Găsește o zonă la baza stâncii în care să fie suficiente fisuri și experimentează pozițiile în care se montează protecțiile, direcțiile în care pot fi solicitate, stabilitatea lor în fisuri, felul în care se comportă protecțiile atunci când le încarci cu greutatea corpului (folosind o scărița sau un anou) și felul în care se recuperează din fisură. Roagă un cățărător cu experiență să verifice felul în care ai montat protecțiile și discută cu el eventualele greșeli pe care le-ai făcut și modul în care acestea pot fi evitate.


Catarare traditionala

În timpul cățărării, dacă trebuie să montezi o protecție dintr-o poziție dificilă, fiecare încercare nereușită de a găsi tipul și mărimea potrivită pentru fisura respectivă îți va risipi energia și îți va crește exponențial șansele de a cădea înainte de a reuși să asiguri. Din această cauză, pentru a reduce numărul de încercări pentru găsirea protecției adecvate, trebuie să știi exact ce protecții pot fi folosite pentru diferitele forme și dimensiuni de fisuri.

Pentru aceasta, în timp ce înveți utilizarea protecțiilor trebuie să faci asocieri între forma și dimensiunea fisurii (pe care le poți aprecia vizual sau în funcție de felul în care îți intră degetele sau mâna în fisură) și tipul, mărimea, forma și/sau culoarea protecției care poate fi montată în locul respectiv (de exemplu, "dacă degetele intră în fisură până la a doua articulație și fisura se îngustează în jos, folosesc nuca albastră, numărul 8, iar dacă pot să fac o cheie de palmă intre pereții paraleli ai fisurii folosesc friendul #2, care este cel galben").

Fixarea în memorie a acestor asocieri necesita exercițiu, dar în final poți ajunge să ai nevoie doar de o privire sau de o cheie în fisură, după care să apuci fără ezitare de pe ham exact protecția cea mai potrivită pentru fisura respectivă.


O alta metodă eficientă pentru a învăța utilizarea protecțiilor este să urci ca secund pe trasee tradiționale și să observi felul în care capul de coardă a montat asigurările.

Pentru a putea să recuperezi protecțiile, trebuie să-ți dai seama de felul în care acestea au fost montate. Încearcă să înțelegi cum au fost introduse în fisură, cum și de ce au fost poziționate în direcția respectivă, felul în care se realizează contactul cu pereții fisurii, de ce a fost folosită o buclă de asigurare mai lungă sau mai scurtă.


De asemenea, poți învăța să montezi protecții urcând artificial (cu scărițe) cu asigurare de sus (dar cu o buclă mai largă), o porțiune de traseu care oferă multe posibilități pentru montarea protecțiilor. Încărcând cu scărițele protecțiile montate vei înțelege modul în care funcționează acestea și vei afla cât de bine sunt montate.

Atunci când folosești protecțiile pentru înaintare, acestea sunt în general solicitate doar gravitațional (în jos). Pentru a putea observa cum se modifică direcțiile solicitărilor datorită acțiunii corzii, atunci când ești asigurat de sus este indicat să tragi după tine o altă coardă, pe care să o asiguri în protecțiile montate folosind bucle de lungimi adecvate (ca și cum te-ai cățăra în cap de coardă), astfel încât să limitezi frecările și solicitările spre exterior asupra protecțiilor.

La sfârșitul traseului, tensionează coarda respectivă pentru a observa cum ar fi fost solicitate asigurările în cazul unei căderi reale și pentru a verifica dacă ai ales corect lungimile buclelor de asigurare.


După ce ai acumulat cunoștințele de bază, poți începe să urci în cap de coardă trasee mai ușoare (câteva grade sub nivelul tău obișnuit), cu posibilități de asigurare evidente și cu destule locuri de odihnă, astfel încât să-ți permiți să aloci suficient timp montării protecțiilor, fără teama că obosești (roagă un cățărător experimentat să-ți recomande câteva asemenea trasee).

  Pentru a evita asumarea unor riscuri inutile, trebuie să corelezi tot timpul dificultatea și lungimea traseului în care te angajezi cu nivelul tău de experiență în folosirea protecțiilor mobile. Regula de bază este: "Nu-ți solicita niciodată la limită în același timp abilitatea de a te cățăra pe pasaje dificile și capacitatea de a monta protecții mobile sigure".

De asemenea, poți experimenta montarea protecțiilor și cățărându-te pe trasee de escaladă cunoscute, cu dificultatea sub nivelul tău, care să permită și folosirea protecțiilor mobile (din păcate, asemenea trasee sunt destul de frecvente...). Asigurând spiturile aflate sub protecțiile pe care le montezi, te vei putea cățăra oarecum în siguranță, adică la adăpost de consecințele greșelilor pe care ai putea să le faci în procesul de învățare.

În aceste condiții, este indicat să exersezi căderi în coardă în protecțiile pe care le-ai montat, știind că dacă acestea nu rezistă, spitul aflat imediat mai jos o să oprească totuși căderea. Prin aceste exerciții vei căpăta încredere în protecțiile mobile și în capacitatea ta de a le monta corect.

Tranziția de la escalada sportivă la cățărarea tradițională

Inițierea în cățărare a multora dintre cățărătorii din noile generații a avut loc cel mai probabil în mediul controlat al unei săli de escaladă, pe un panou cu prize artificiale, iar mai târziu, primele ascensiuni pe stâncă ale acestora s-au desfășurat pe trasee de escaladă sportivă amenajate în așa fel încât să se elimine (pe cât posibil...) orice risc de accidentare.

Desigur, în aceste condiții, dacă totuși cățărătorul se accidentează, vina nu poate fi a lui, ci este atribuită după caz, fie personalului sălii de escaladă care n-a luat toate măsurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grijă de siguranța sportivilor, fie celui care fila coarda (care în treacăt fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degrabă ca un fel de accesoriu al cățărătorului, care "prestează" serviciul de a-l asigura pe acesta).

Pe parcursul unei asemenea evoluții, cățărătorul sportiv capătă convingerea că traseul de cățărare este un spațiu lipsit de pericole, în care capul de coardă nu are nicio responsabilitate în privința siguranței proprii, singura lui preocupare trebuind să fie rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă.

Mai mult, chiar și condițiile de utilizare în siguranță a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru că în principiu, tot ce ai nevoie să știi este cum să-ți pui hamul, cum să te legi în coardă și cum să treci coarda în sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu (și oricum, dacă faci vreo greșeala, este de datoria partenerilor tai de cățărare s-o observe și să-ți atragă atenția).

În acest fel, cățărarea ajunge să însemne doar executarea unor succesiuni de mișcări gimnastice a caror complexitate este sintetizată abstract în "gradul de dificultate al traseului", iar angajamentul cățărătorului se raportează doar la improbabilitatea percepută de acesta pentru reușita anumitor acțiuni de pe parcursul ascensiunii.

Din această cauză, pentru ca un cățărător format în spiritul escaladei sportive să înceapă să practice stilul tradițional, el va trebui să treacă printr-o perioada de tranziție, care presupune transformări radicale ale felului în care privește cățărarea.

Un asemenea cățărător va trebui să-și asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranța sa și a echipei sale de coardă, în loc să o transfere către cel care a deschis traseul, așa cum era obișnuit din escaladă. În aceste condiții, el va fi pus în situația să evalueze pericole obiective pe care înainte nu avea motive să le ia în considerare și va trebui să se confrunte cu riscuri care prin definiție nu există în escalada sportivă.

Pentru parcurgerea în siguranță a traseelor de cățărare tradițională, cățărătorul va trebui să învețe să folosească diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri și modele de protecții mobile, bucle din chingă și din cordelină, semicorzi etc.) pentru care va trebui să cunoască temeinic caracteristicile constructive, domeniile de utilizare, calitățile și limitele lor, pentru a le putea integra în mod eficient în sistemul de asigurare.

De asemenea, cățărătorul care abordează stilul tradițional va trebui să învețe să-și distribuie atenția între dificultățile cățărării - singurul lucru asupra căruia trebuia să se concentreze în escaladă - și descoperirea posibilităților de asigurare, alegerea protecțiilor adecvate și montarea corectă a acestora, dirijarea corzilor și alte asemenea elemente care condiționează siguranța și eficiența cățărării.

Toate acestea afectează și caracterul cățărării propriu-zise: dacă în escalada sportivă cățărarea este continua și rapidă, iar ascensiunea unui traseu de 20 - 25 m înseamnă în general câteva minute de eforturi intense, în cățărarea tradițională, parcurgerea aceleiași distanțe poate dura chiar și câteva zeci de minute, datorită timpului necesar pentru descoperirea liniei traseului și pentru montarea asigurărilor.

În acest caz, rezistența și anduranța, tacticile și strategiile folosite și capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnică de cățărare cât mai eficientă devin extrem de importante pentru reușita ascensiunii, iar antrenamentul cățărătorilor de trad va trebui să fie modelat în consecință pentru dezvoltarea acestor abilitați specifice.

O altă etapă necesară în procesul de tranziție spre stilul tradițional este învățarea tehnicilor de cățărare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar în cățărarea sportivă, dar sunt absolut necesare în traseele de trad, care de cele mai multe ori urmează sisteme de fisuri care oferă posibilități pentru montarea protecțiilor mobile și pentru înaintare.

Toate aceste transformări necesare (și multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atâtea obstacole care să împiedice ieșirea din confortul mental și siguranța oferite de spiturile din traseele de escaladă sportivă spre aventura, angajamentul și libertatea cățărării tradiționale. La aceste obstacole se adaugă dificultatea procurării protecțiilor mobile, prețul ridicat al acestora și procesul de învățare necesar pentru utilizarea lor în siguranță.

Nu toți cățărătorii sunt capabili să găsească motivația puternică și resursele mentale, fizice și materiale necesare pentru tranziția la stilul tradițional, dar cei care reușesc (sau măcar încearcă...) nu vor întârzia să descopere satisfacții nebănuite pe măsură ce acumulează experiență și devin responsabili pe deplin pentru siguranța și acțiunile lor.