Manual de cățărare tradițională

Regulile jocului

Cuprinsul capitolului

O persoană neavizată ar putea să vadă cățărarea ca pe o luptă cu obstacolele aflate pe linia traseului, al cărei unic scop ar fi "cucerirea" stâncii. În realitate, stânca nu este adversarul cățărătorului, ci este doar terenul de joc pe care acesta încearcă să-și depășească propriile limite, rezolvând problemele pe care le întâlnește pe parcursul ascensiunii.

(Probabil că nimeni nu crede că un atlet "cucerește" pista de alergare atunci când încearcă să-și depășească recordul; relația dintre cățărător și stâncă este asemănătoare!)

Pentru a stabili condițiile în care vor să se desfășoare această confruntare cu ei înșiși, cățărătorii aleg de bunăvoie să se conformeze unor condiții limitative. Prin urmare, atunci când se angajează într-un traseu, nu încearcă doar "să ajungă sus", ci își impun ca pe parcursul cățărării să utilizeze doar anumite tehnici de înaintare și de asigurare, în așa fel încât ascensiunea respectivă să reprezinte o provocare reală.

Din această cauză, de cele mai multe ori, un cățărător nu este atras de o anumită linie cu toate că este dificilă, ci tocmai pentru că aceasta este dificilă pentru el, chiar dacă acest lucru este aproape de neînțeles pentru spectatorii ocazionali care întreabă nedumeriți: "Dar de ce vă chinuiți să urcați pe aici ? Există o potecă prin spate, care duce tot acolo !".


Definiții: traseul, stilul și etica

Între cățărători apar frecvent dispute legate de anumite aspecte ale cățărării. Spiritele se aprind și se formează tabere între care se schimbă argumente mai mult sau mai puțin raționale, acuze și justificări, ironii și vorbe grele. De cele mai multe ori, acestea par niște dialoguri între surzi, pentru că noțiuni importante în jurul cărora se învârte discuția sunt interpretate și răstalmacite dupa bunul plac de "părțile beligerante", care par să vorbească limbi diferite.

Traseul de cățărare, stilul și etica sunt trei dintre aceste elemente de bază pentru care se resimte lipsa unor definiții clare, care să fie cunoscute și acceptate de toți cățărătorii.

Traseul de cățărare

 Un traseu de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue.

Linia unui traseu nou este rezultatul deciziilor pe care le ia cățărătorul pe măsura ce înaintează pe un teritoriu necunoscut și de obicei este determinată de anumite caracteristici morfologice ale terenului (creste, diedre, fisuri etc.) sau de existența anumitor elemente necesare ascensiunii (posibilități de asigurare, succesiuni de prize, poziții de regrupare etc.). Din această cauză, se consideră că un traseu de cățărare este creația cățărătorilor care au avut viziunea realizării primei ascensiuni a liniei respective, iar măsura valorii traseului este dată de ingeniozitatea cu care a fost aleasă linia acestuia și de frumusețea și dificultatea problemelor întâlnite.

Un corolar al definiției de mai sus este că o linie oarecare devine traseu doar atunci când este parcursă complet de unul sau mai mulți cățărători, într-o ascensiune continuă, ceea ce înseamnă că un "traseu" pe care nu s-a cățărat nimeni de jos pâna sus... nu există, chiar dacă acesta este echipat parțial sau complet cu protecții fixe.

Această condiție este valabilă și în escalada sportivă, în care se consideră că odată echipată, o anumită linie este doar un "proiect" până în momentul în care aceasta este parcursă integral prin cățărare liberă de un cățărător, devenind astfel "traseu". (Desigur, linia respectivă este creația echipatorului, dar viziunea acestuia trebuie să fie confirmată și convertită în traseu prin parcurgerea ei prin cățărare liberă).

Stilul ascensiunii

Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le impune în mod voluntar în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv.

Trebuie să observăm că stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă, iar pentru acesta nu există nicio obligație referitoare la mijloacele și metodele folosite în ascensiune în afara celor pe care și le impune el însuși. Totuși, cățărătorii recunosc o anumită ierarhie a stilurilor din cățărare și mulți dintre ei se consideră datori să aplice un stil "mai bun" în ascensiunile lor.

Conduita etică a cățărătorilor

În cățărare, etica se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra ascensiunilor celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare). Respectarea normelor etice trebuie să fie o preocupare comună a tuturor cățărătorilor.

Modificarea stâncii prin săparea sau ajustarea prizelor, schimbarea condițiilor de asigurare din traseele existente (de exemplu prin adăugarea de protecții fixe) sau alte acțiuni similare sunt inacceptabile din punct de vedere etic în toate disciplinele din cățărare, pentru că prin aceste intervenții se încalcă dreptul celorlalți cățărători de a se bucura de traseu în starea lui inițială, nemodificată de ascensiunile anterioare.

Dacă la un moment dat nu reușești să te ridici la nivelul unui anumit traseu, amintește-ți că te afli acolo pentru călătorie - rezolvarea problemelor pe care ți le pune stânca, nu pentru destinație - ajungerea prin orice mijloace la sfârșitul ascensiunii. În acest context, nu are niciun sens să eviți dificultățile sau să le modifici pentru a le coborî la nivelul tău.

Nu te grăbi să abandonezi stilul de cățărare pe care ți-ai propus să-l respecți și nici nu lăsa orgoliul să te determine să intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curând renunță pentru moment la ascensiune. Antrenează-te, capătă experiență, procură-ți echipamentul necesar și vino înapoi atunci când vei considera că ești pregătit să-ți încerci puterile într-o confruntare cinstită cu provocările traseului respectiv, pentru reușita căreia nu va trebui să cobori nivelul standardelor pe care ți le-ai propus și nici să încalci etica.

Relația dintre stil și etică

Trebuie să observăm aici că stilul și etica nu sunt noțiuni interschimbabile, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime în conversațiile cățărătorilor. Totuși, ele se afla într-o legătură strânsă, care reprezintă probabil și cauza frecventelor confuzii.

Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: "orice cățărător este liber să se cațere așa cum crede de cuviința (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)".

Pentru exemplificare, să considerăm cazul în care cineva ar parcurge prin cățărare artificială (i.e. cu scărițe) un traseu echipat pentru escalada sportivă (de exemplu, în situația perfect plauzibilă în care respectivul ar vrea să învețe cum să folosească scărițele).

Stilul acestei ascensiuni ar fi absolut legitim dacă aceasta a fost alegerea cățărătorului respectiv, iar cățărarea în această manieră, oricât de nepotrivită ar părea, nu reprezintă o încălcare a eticii, pentru că nu lasă urme care să-i afecteze pe ceilalți cățărători.

Etica ar fi însă încălcată dacă traseul de escaladă ar fi parcurs în stilul "dry tooling", datorită efectelor devastatoare pe care le au pioleții și colțarii asupra stâncii, dacă un cățărător care a folosit câteva spituri pentru înaintare ar minți în privința stilului ascensiunii, afirmând că a parcurs traseul prin cățărare liberă sau dacă pentru a reuși ascensiunea, acesta ar schimba caracterul natural al traseului prin săparea unor prize.


Top


Stilurile de cățărare

La începuturile ei, cățărarea pe stâncă era de un singur fel: cățărare. În timp, diversificarea mijloacelor și metodelor folosite de cățărători în ascensiunile lor a determinat definirea unor stiluri de cățărare distincte, bazate pe niște seturi de reguli specifice.

Probabil că prima divizare a cățărării în stiluri diferite a fost făcută după modul în care se realizează contactul dintre cățărător și stânca pe care se cațără acesta. Conform acestui criteriu, un anumit traseu este parcurs prin:

Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală era ca fiecare cap de coardă să își monteze el însuși protecțiile pe măsură ce avansa, iar acestea - atât protecțiile mobile cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. Odată cu apariția unui nou stil, în care cățărătorii folosesc pentru asigurare exclusiv protecțiile permanente cu care traseul este deja echipat, a devenit necesară o nouă delimitare:

La începuturile escaladei sportive exista o reminiscență a regulii "capul de coardă își montează singur protecțiile": cățărătorul trebuia să urce cu buclele de asigurare pe ham și să le prindă el însuși în ancorele de pe traseu pe măsură ce înainta, iar dacă buclele se aflau deja pe traseu, calitatea ascensiunii era oarecum știrbită ("pink point" în loc de "red point"). În prezent, norma este ca buclele să fie deja atârnate de ancore pentru facilitarea asigurării, care nu mai este privită ca o componentă a ascensiunii, ci mai mult ca un rău necesar.

Cățărarea de aventură

În  multe zone de cățărare din lume există anumite linii de cățărare liberă care sunt echipate cu protecții fixe, dar care în prezent sunt greu de încadrat într-un stil anume, datorită schimbării de paradigmă care s-a produs în cățărare în intervalul care a trecut de la apariția acestora.

Bachar Yerian

Ca exemple, pot fi enumerate traseele echipate de germani pe turnurile de conglomerat din Meteora sau celebrul traseu urcat de Bachar și Yerian în Tuolumne Meadows în 1981 (imaginea alaturată).

În majoritatea cazurilor, aceste linii au mai multe lungimi de coardă și parcurg zone în care stânca nu oferă posibilități pentru montarea protecțiilor mobile. Premierele lor au fost făcute de jos în sus, în spiritul cățărării tradiționale (capul de coardă și-a montat singur protecțiile), dar autorii traseelor au folosit cu preponderență (sau chiar în exclusivitate) ancore montate în găuri forate, care sunt protecții fixe specifice cățărării "moderne".

Totuși, ancorele au fost amplasate numai acolo unde capul de coardă a considerat că este absolut necesar sau doar în rarele ocazii în care stânca i-a permis să găsească o poziție favorabilă pentru forarea găurii (cu dalta!), ceea ce explică oarecum caracterul "angajat" al liniilor respective. Din această cauză, acestea sunt adesea considerate trasee "de trad", însă conform definiției, doar prima ascensiune poate fi considerată "tradițională", pentru că la repetarea traseului, cățărătorii nu își mai montează propriile protecții, ci folosesc ancorele care sunt deja montate pe traseu de autorii premierei.

Pe de altă parte, nici aceste ascensiuni ulterioare nu sunt chiar "de escaladă sportivă", chiar dacă liniile sunt echipate cu protecții fixe, pentru că asigurările sunt dispuse atât de rar, încât o cădere a capului de coardă poate fi extrem de periculoasă. Din aceasta cauză, cred că denumirea cea mai potrivită pentru cățărarea pe aceste trasee ar fi "cățărare de aventură" (din eng. adventure climbing).

Din păcate, exemple de trasee de acest fel sunt adesea folosite în România ca argumente în favoarea montării de spituri în traseele care pot fi parcurse cu protecții mobile, trecându-se intenționat cu vederea contextul istoric și geografic al apariției lor, mijloacele tehnice existente în perioada respectivă sau specificul cultural al comunității de cățărători din care făceau parte autorii traseelor propuse ca model.

Cățărarea tradițională curată

Datorită procesului continuu de evoluție prin care a trecut cățărarea tradițională, forma practicată în zilele noastre a ajuns să fie mai avansată în anumite privințe decât stilul considerat a fi "cățărare modernă". Astfel, în comparație cu escalada sportivă, complexitatea cățărării "trad" este mult mai ridicată, pentru că la problemele legate de dificultatea mișcărilor se adaugă și cele legate de descoperirea traseului și a posibilităților de asigurare și de montare a protecțiilor pe parcursul ascensiunii, iar spre deosebire de cățărătorii sportivi, practicanții stilului "trad" trebuie să-și asume întreaga răspundere pentru siguranța lor și a echipei lor de coardă, în condițiile în care cățărarea de acest fel presupune confruntarea cu multe pericole obiective.

Unul dintre elementele care îi dau stilului trad actual o notă de modernitate este echipamentul folosit. În ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea și perfecționarea continuă a protecțiilor mobile, care au devenit din ce în ce mai funcționale, mai ușoare, mai rezistente și mai specializate. Pe parcursul acestui proces evolutiv, stilul tradițional a trecut prin câteva etape, care sunt diferențiate prin natura protecțiilor folosite:

"Există un cuvânt pentru asta și acel cuvânt este curat. Cățărarea în care se folosesc pentru protecție doar nuci și bucle este cățărare curată. Curată, pentru că nimic nu este bătut cu ciocanul în stâncă și apoi bătut afară spărgând stânca și făcând experiența următorului cățărător mai puțin naturală. Curată, pentru că protecțiile cățărătorului lasă puține urme ale ascensiunii sale. Curat înseamnă să te cațeri pe stâncă fără să o modifici." 

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)



Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a apărut în catalogul firmei Chouinard din 1972, care începe cu "A word...", o pledoarie în favoarea cățărării curate scrisă de Yvon Chouinard și de Tom Frost. Cele două articole au marcat începutul curentului "clean climbing" în Yosemite Valley, USA.

Subtilități stilistice

În cățărarea liberă tradițională, asigurările au doar rolul de a opri eventualele căderi, adică nu sunt folosite pentru înaintare sau pentru odihnă. În acest stil, în funcție de informațiile cunoscute despre traseu, de modul în care acestea au fost obținute și de numărul de încercări efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reușită poate fi:

Curatarea traseelor

Mulți dintre cățărătorii români cred că prima ascensiune a unui traseu de cățărare liberă tradițională se face în mod obligatoriu în același stil în care se fac premierele alpine, adică "de jos în sus" (ground-up) și eventual "la vedere" (on-sight).

Deși în principiu acesta este stilul cel mai pur, în multe dintre zonele în care mai există potențial pentru asemenea trasee, vegetația și pământul din fisuri și roca friabilă ar face ca înaintarea să devina o muncă de "grădinărit", care nu prea mai are nimic în comun cu ideea de cățărare liberă în stil tradițional.

Mai mult, dacă dificultatea tehnică a cățărării depășește un anumit nivel, de cele mai multe ori este practic imposibil să cureți prizele și amplasamentele protecțiilor fără a recurge la diferite metode specifice cățărării artificiale, ceea ce ar anula caracterul de "cățărare liberă" al ascensiunii.

(În imagine este autorul manualului după o zi de "grădinărit" pe fisurile unei linii de trad din cheile Folea, VL, înainte de prima ascensiune liberă a acesteia).

În astfel de cazuri, chiar și în țările în care etica și stilul cățărării sunt luate foarte în serios (cum ar fi Marea Britanie), se obișnuiește ca traseele să fie curățate înainte de parcurgerea lor prin cățărare liberă (acolo unde este necesar și posibil), la fel ca traseele de escaladă sportivă. Chiar dacă în acest fel deschizătorul traseului va pierde ocazia unei ascensiuni libere "la vedere", cățărarea ulterioară pe un traseu curat va fi mult mai agreabilă.


Top

Dificultatea traseelor de trad

Prin definiție, în escalada sportivă riscurile obiective sunt inexistente. În condițiile în care nu se fac greșeli grosolane, iar linia respectivă este echipată corect, cățărătorul poate să cadă în coardă în totală siguranță din orice pasaj al traseului, iar asigurarea corzii în ancorele montate pe traseu este considerată o preocupare secundară a capului de coardă.

Din această cauză, aspectele legate de asigurare sunt complet ignorate atunci când se apreciază dificultatea traseelor: indiferent de sistemul de cotare a dificultății folosit, gradul unui traseu de escaladă sportivă arată doar cât de dificile sunt mișcările și eventual cât de susținută este succesiunea acestora pe parcursul cățărării.

În cățărarea liberă curată, pe lângă rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă, capul de coardă trebuie să caute posibilități de asigurare, iar montarea protecțiilor și asigurarea corzilor necesită timp și consumă energie. În  plus, cățărătorul trebuie să evalueze cât mai obiectiv nivelul de protecție pe care i-l oferă asigurările montate și să pună permanent în balanță natură și severitatea riscurilor pe care și le asumă și capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, în condițiile în care liniile de trad parcurg adesea zone în care consecințele căderii ar putea fi destul de grave (pasaje în care "n-ai voie să cazi") sau în care posibilitățile de asigurare nu sunt atât de solide sau de frecvente pe cât și-ar dori capul de coardă.

Solicitările mentale resimțite în timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la creșterea dificultății percepute a cățărării. Din aceasta cauza, este evident că sistemele de apreciere a dificultății traseelor de escaladă sportivă nu funcționează și pentru cățărarea curată (trad), care necesită un sistem de cotare specific.

Sistemul de cotare folosit pentru traseele trad din Marea Britanie

Grade de dificultate UK pentru trasee de trad

Multe dintre sistemele folosite în prezent pun accentul pe dificultatea tehnică, fără să ia prea mult în calcul frecvența și calitatea posibilităților de asigurare sau angajamentul necesar în traseul respectiv, iar cățărătorii au nevoie de aceste detalii pentru alegerea unui traseu pe care să se cațere și pentru prevenirea situațiilor în care ar ajunge să se confrunte cu dificultăți care să le depășească (prea mult) capacitățile.

Pentru a descrie cât mai complet dificultatea traseelor de cățărare tradițională, cățărătorii englezi au pus la punct un sistem de cotare care ține cont atât de dificultatea mișcărilor, cât și de riscurile asumate, de calitatea asigurărilor sau de nivelul de solicitare mentală.

În imaginea alăturată este diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din Marea Britanie întocmită de Rockfax.com, în care se observă utilizarea concomitentă a două sisteme diferite:

Pentru a obține o imagine cât mai completă a dificultății unui traseu, gradul adjectival (apreciat pentru întregul traseu) se citește împreună cu gradul de dificultate tehnică (caracteristic pasului cheie al fiecărei lungimi de coardă) și cu descrierea traseului (publicată în ghidul zonei de cățărare), care de obicei este extrem de succintă, dar sugerează totuși natura traseului (o singură mișcare dificilă, dificultăți susținute etc.) și eventualele protecții mai neobișnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, micro-nuts etc.).

Gradele din diagramă se suprapun destul de mult, iar confuzia este mărită și de faptul că unui anumit grad adjectival îi corespunde un interval destul de larg de dificultăți tehnice. Totuși, odată ce sistemul devine familiar, totul capătă sens.

În principiu, într-un traseu cu dificultatea tehnică la limita superioară a intervalului corespunzător unui grad adjectival (zona marcată "Safe" - în siguranță) există suficiente posibilități de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici. În schimb, dacă gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata "Bold" - îndrăzneț, angajat), trecerea crux-ului (pasajul cheie al lungimii de coardă, in funcție de care se stabilește gradul de dificultate tehnică) se va face cel mai probabil la distanță mare de la ultima protecție sau deasupra unei asigurări de calitate îndoielnică.

Un aspect important al scalei englezești este că dificultatea traseelor este apreciată pentru cățărarea "la vedere", chiar dacă traseul nu a fost niciodată urcat în acest fel. Din aceasta cauză, pentru ca ascensiunea să fie cotată cât mai corect, în ultimul timp unii dintre cățărătorii de top au început să folosească gradele "H" pentru traseele care au fost urcate "head-point" (după lucrul cu asigurare de sus) în loc de gradele "E" (extreme) care sunt folosite pentru "on-sight".

Pentru exemplificarea sistemului de cotare britanic, voi compara două dintre traseele pe care le-am urcat "on sight" în mai 2010, când am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet în Cornwall, U.K.: Suicide Wall, E1 5c, 65 m, pe faleza Bosigran și traseul Finesse, E4 5c , 36 m, aflat pe faleza St. Loy.

Ambele trasee au gradul tehnic 5c UK (cam 6b în grade franțuzești), așa că după sistemul de cotare pentru escalada sportivă, traseele ar avea aceeași dificultate, dar gradul lor adjectival diferă simțitor.

În Suicide Wall, care este cotat E1, pasul cheie de 5c (UK) - o față verticală cu prize mici - se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupează, având ca asigurare o nucă solidă. În aceste condiții, consecințele unei căderi sunt neglijabile.

În Finesse (E4) crux-ul este o ridicare incertă "la echilibru", cu piciorul drept pe o priză înaltă și "scursă" până la limita aderenței și fără absolut nicio priză de mână. Mișcarea de 5c (UK) se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurări posibile în zona respectivă: cablul unei nuci agățat pe după un cristal de 2 cm (asigurarea este specificată și în descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedentă, aflată cu 3 m mai jos, nu inspiră nici ea prea multă încredere: este doar o buclă Dyneema de 8 mm pusă peste un colț de piatră de câțiva centimetri și lestată cu un friend, ca să n-o smulgă coarda.

În aceste condiții, dificultatea traseelor nu mai pare de loc aceeași, iar capul de coardă înțelege pe deplin diferența dintre E1 și E4 !

Cotarea traseelor de trad din Statele Unite ale Americii

Sistemul american introdus de James Erickson în 1980 este mult mai simplu decât sistemul englezesc explicat mai sus, care este destul de greu de înțeles și de aplicat. Acesta folosește scala decimală Yosemite de dificultate tehnică (YDS), la care se adaugă niște sufixe care se referă la condițiile de asigurare:

În acest caz, un traseu în care pasul cheie are dificultatea 5.10d (aproximativ F 6b) și în care există frecvente posibilități de montare a unor protecții solide ar fi cotat 5.10d (adăugarea sufixului G este opțională), gradul ar deveni 5.10d PG dacă protecțiile nu sunt "ideale" sau se montează din poziții dificile, iar dacă pasul cheie s-ar trece la 5 m deasupra ultimei protecții, dificultatea traseului ar fi 5.10d R dacă protecția este solidă și căderea ar fi "curată" sau 5.10d X dacă prin cedarea protecției (care are rezistență mică, de ex. o nuca "micro") sau datorită conformației traseului, în cădere te-ai putea lovi de un obstacol sau ai putea ajunge pe (sau în...) pământ.

De fapt, acest sistem a fost adaptat (cu mult umor) de Erickson după sistemul folosit pentru clasificarea programelor TV:
G: General audiences – all ages admitted; PG: Parental guidance strongly suggested – most material may not be suitable for children; PG-13: Parents strongly cautioned – some material may be inappropriate for children under 13; R: Restricted – under 17 requires accompanying parent or adult guardian; X: No one under 17 admitted

O propunere pentru cotarea traseelor de trad din România: sistemul italian

Deși am folosit o vreme gradele de dificultate franțuzești împreună cu sufixele din sistemul american pentru cotarea tuturor premierelor de trad pe care le-am făcut, de multe ori am simțit că această metodă de cotare este prea vagă și subiectivă (ce înseamnă „posibilități suficiente”, „protecții destul de bune”, „distanțe mari”?!). Din această cauză, am început să caut un alt sistem de cotare, la fel de simplu, dar care să dea indicii mai clare și mai obiective despre condițiile de asigurare din trasee și despre riscurile pe care le implică ascensiunea acestora.

Sistemul italian de evaluare a riscului introdus în 2002 de un grup de membri reputați ai Clubului Alpin Academic Italian (Maurizio Oviglia, Erik Svab, Valerio Folco, Nicola Tondini şi alţii) este folosit frecvent împreună cu cotația franțuzească pentru dificultatea tehnică în topo-urile italiene publicate de editura Versante Sud (Dolomiți, Valle Del’Orco, Sardinia etc.), dar l-am întâlnit și în topo-ul pentru Paklenica, Croația sau în ghidul pentru traseele de trad din Antalya, Turcia.

Consider că această metodă de cotare ar fi foarte potrivită și pentru traseele de trad de la noi: de ce să nu adoptăm un sistem „verificat”, care a fost conceput într-o țară cu tradiție îndelungată în cățărare și care a fost deja preluat și în câteva alte țări europene ?

Conform sistemului italian, traseele sunt încadrate în șase categorii – de la R1 la R6 („R” vine de la Risc) – în definițiile cărora se ține cont de condițiile de asigurare din trasee, înălțimile de cădere potențiale și riscurile de accidentare a cățărătorilor (descrierea celor șase categorii în engleză se află la pag. 16 din documentul UIAA Scalele de dificultate in cățărare sau în italiană pe site-ul unei secțiuni a Clubului Alpin Italian):

Avantajul acestui sistem față de cel american este modul obiectiv în care sunt formulate definițiile categoriilor: descrierile riscurilor sunt precise și nu lasă loc pentru (prea multe) interpretări, astfel încât atunci când citești de exemplu 6b R3 știi exact la ce să te aștepți, fata de 6b PG13 care este foarte vag.

La sistemele de cotare a dificultății tehnice și a riscului s-ar putea adăuga (după modelul englezesc) și indicii subtile incluse în descrierea traseului din topo. Astfel, pe lângă descrierea succintă a direcției generale a traseului, autorul topo-ului poate sugera că parcurgerea liniei respective implică un efort susținut sau că traseul are un singur pas cheie care-i definește dificultatea tehnică fără ca în acest fel să afecteze încercarea de "on-sight" a cățărătorilor. De asemenea, în cazuri speciale, descrierea liniei ar putea conține și indicii despre protecțiile mai neobișnuite care ar fi necesare în traseu (friend-uri de mărimi neuzuale, Big Bro, nuci "micro" etc.).

În completarea scalei de mai sus, sistemul italian conține și o scală pentru traseele echipate cu protecții fixe, în care cele șase categorii sunt S1 – S6 (S vine de la Spit) care poate fi găsită la link-urile de mai sus.

Cred că și această scală ar avea aplicabilitate în România, mai ales în condițiile în care multe dintre traseele așa-zis clasice (Coștila, Piatra Craiului...) au fost "reparate", "reabilitate" sau "re-echipate" cu spituri, iar traseele lungi mai recente sunt și ele parțial sau total echipate cu protecții fixe destul de distanțate. Aceste trasee "de aventură" nu pot fi cotate în mod realist folosind doar scalele de dificultate tehnică din escalada sportivă, iar sistemul italian de cotare ar exprima mai bine dificultatea reală a ascensiunilor.


Top

Învățarea cățărării libere tradiționale

De ce?

Trad

Unii cățărători sunt motivați de rezolvarea problemelor pe care le oferă traseele de cățărare. Pentru aceștia, cu cât sunt mai multe și mai complicate problemele întâlnite pe parcursul unei linii, cu atât este mai mare satisfacția ascensiunii respective.

Din această perspectivă, cățărarea tradițională curată poate fi un stil extrem de atrăgător pentru un asemenea cățărător, pentru că o ascensiune în care se folosesc exclusiv asigurări cu protecții mobile poate fi asimilată cu parcurgerea simultană a doua trasee diferite: unul în care cățărătorul trebuie să rezolve problemele ridicate de cățărarea propriu-zisă - depășirea obstacolelor de pe stâncă - și încă unul în care problemele de rezolvat constau în descoperirea posibilităților de asigurare existente pe linia respectivă și integrarea lor într-un sistem de asigurare cât mai eficient.


Alți cățărători sunt motivați de curiozitatea care îi îndeamnă să exploreze noi teritorii, de plăcerea de a face incursiuni în afara zonei lor de confort sau de alte imbolduri asemănătoare, care de regulă sunt catalogate sub eticheta "aventură".

Pentru aceștia, autonomia pe care o oferă mijloacele de asigurare folosite în cățărarea curată este o condiție esențială pentru obținerea libertății de care are nevoie spiritul lor aventuros, pentru că atunci când folosește protecții mobile sau naturale, un asemenea cățărător poate să hotărască el însuși nivelul de risc pe care este dispus să și-l asume, linia pe care o va urma și cantitatea și calitatea asigurărilor care să-i ofere nivelul de protecție de care are nevoie pentru finalizarea în siguranță a ascensiunii.


O alta categorie de cățărători pentru care competența în utilizarea protecțiilor mobile s-ar putea dovedi benefică este formată din cei care preferă parcurgerea traseelor "clasice" din munții noștri sau din anumite zone istorice de cățărare din lume, care de multe ori nu urmăresc performanțe deosebite, ci doar plăcerea unor ascensiuni memorabile.

Traseele de acest fel au de regulă mai multe lungimi de coardă, se desfășoară într-un cadru natural excepțional și parcurg linii foarte logice și clare, care însă nu sunt echipate cu protecții fixe sau în care au mai rămas doar câteva pitoane ruginite, care nu mai pot fi folosite în siguranță.

Totuși, de cele mai multe ori în aceste trasee există numeroase fisuri care pot fi folosite pentru montarea de protecții mobile, iar acestea îi pot oferi cățărătorului care le folosește o siguranță la care autorii traseului respectiv nici nu îndrăzneau să viseze la vremea premierei. Aceste asigurări cu protecții mobile pot fi intercalate printre punctele de asigurare existente în traseu sau pot constitui un sistem de asigurare distinct, iar rezultatul ar fi o creștere simțitoare a siguranței și a confortului mental al cățărătorilor, care astfel se pot bucura pe deplin de ascensiune fără să se confrunte cu riscuri mai mari decât ar fi capabili să-și asume.


De asemenea, protecțiile mobile sunt absolut indispensabile pentru parcurgerea majorității traseelor din multe zone de cățărare celebre din lume: Dolomiți, Alpi, Yosemite, Wadi Rum și multe altele. Daca vrei să te cațeri acolo și nu vrei să te limitezi la doar câteva trasee "de escaladă", trebuie să te înarmezi cu un rack de nuci și friend-uri și cu o pricepere solidă în folosirea acestora.

Tranziția de la escalada sportivă la cățărarea tradițională

Inițierea în cățărare a multora dintre cățărătorii din noile generații a avut loc cel mai probabil în mediul controlat al unei săli de escaladă, pe o structură cu prize artificiale, iar mai târziu, primele ascensiuni pe stâncă ale acestora s-au desfășurat pe trasee de escaladă sportivă amenajate în așa fel încât să se elimine (pe cât posibil...) orice risc de accidentare.

Desigur, în aceste condiții, dacă totuși cățărătorul se accidentează, vina nu poate fi a lui, ci este atribuită după caz, fie personalului sălii de escaladă care n-a luat toate măsurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grijă de siguranța sportivilor, fie celui care fila coarda (care în treacăt fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degrabă ca un fel de accesoriu al cățărătorului, care "prestează" serviciul de a-l asigura pe acesta).

Pe parcursul unei asemenea evoluții, cățărătorul sportiv capătă convingerea că traseul de cățărare este un spațiu lipsit de pericole, în care capul de coardă nu are nicio responsabilitate în privința siguranței proprii, singura lui preocupare trebuind să fie rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă.

Mai mult, chiar și condițiile de utilizare în siguranță a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru că în principiu, tot ce ai nevoie să știi este cum să-ți pui hamul, cum să te legi în coardă și cum să treci coarda în sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu și oricum, dacă faci vreo greșeală, este de datoria partenerilor tăi de cățărare s-o observe și să-ți atragă atenția ("buddy check").

În acest fel, cățărarea ajunge să însemne doar executarea unor succesiuni de mișcări gimnastice a căror complexitate este sintetizată abstract în "gradul de dificultate al traseului", iar angajamentul cățărătorului se raportează doar la improbabilitatea percepută de acesta pentru reușita anumitor acțiuni de pe parcursul ascensiunii.

Din această cauză, pentru ca un cățărător format în spiritul escaladei sportive să înceapă să practice stilul tradițional, el va trebui să treacă printr-o perioadă de tranziție, care presupune transformări radicale ale felului în care privește cățărarea.

Un asemenea cățărător va trebui să-și asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranța sa și a echipei sale de coardă, în loc să o transfere către cel care a deschis traseul, așa cum era obișnuit din escaladă. În aceste condiții, el va fi pus în situația să evalueze pericole obiective pe care înainte nu avea motive să le ia în considerare și va trebui să se confrunte cu riscuri care prin definiție nu există în escalada sportivă.

Pentru parcurgerea în siguranță a traseelor de cățărare tradițională, cățărătorul va trebui să învețe să folosească diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri și modele de protecții mobile, bucle din chingă și din cordelină, semicorzi etc.) pentru care va trebui să cunoască temeinic caracteristicile constructive, domeniile de utilizare, calitățile și limitele lor, pentru a le putea integra în mod eficient în sistemul de asigurare.

De asemenea, cățărătorul care abordează stilul tradițional va trebui să învețe să-și distribuie atenția între dificultățile cățărării - singurul lucru asupra căruia trebuia să se concentreze în escaladă - și descoperirea liniei traseului și a posibilităților de asigurare, alegerea protecțiilor adecvate și montarea corectă a acestora, dirijarea corzilor și alte asemenea elemente care condiționează siguranța și eficiența cățărării.

Toate acestea afectează și caracterul cățărării propriu-zise: dacă în escalada sportivă cățărarea este continua și rapidă, iar ascensiunea unui traseu de 20 - 25 m înseamnă în general câteva minute de eforturi intense, în cățărarea tradițională, parcurgerea aceleiași distanțe poate dura chiar și câteva zeci de minute, datorită timpului necesar pentru descoperirea traseului și pentru montarea asigurărilor.

În acest caz, rezistența și anduranța, tacticile și strategiile folosite și capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnică de cățărare cât mai eficientă devin extrem de importante pentru reușita ascensiunii, iar antrenamentul cățărătorilor de trad va trebui să fie modelat în consecință pentru dezvoltarea acestor abilitați specifice.

O altă etapă necesară în procesul de tranziție spre stilul tradițional este învățarea tehnicilor de cățărare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar în cățărarea sportivă, dar sunt absolut necesare în traseele de trad, care de cele mai multe ori urmează sisteme de fisuri care oferă posibilități pentru montarea protecțiilor mobile și pentru înaintare.

Toate aceste transformări necesare (și multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atâtea obstacole care să împiedice ieșirea din confortul mental și siguranța oferite de spiturile din traseele de escaladă sportivă spre aventura, angajamentul și libertatea cățărării tradiționale. La acestea se adaugă dificultatea procurării protecțiilor mobile de calitate, prețul ridicat al acestora și procesul de învățare necesar pentru utilizarea lor în siguranță.

Nu toți cățărătorii sunt capabili să găsească motivația puternică și resursele mentale, fizice și materiale necesare pentru tranziția la stilul tradițional, dar cei care reușesc (sau măcar încearcă...) nu vor întârzia să descopere satisfacții nebănuite pe măsură ce acumulează experiență și devin responsabili pe deplin pentru siguranța și acțiunile lor.

Învățarea utilizării protecțiilor mobile

Elementul definitoriu al stilului de cățărare curată este folosirea protecțiilor mobile, care sunt montate (cu mâna, fără ciocan!) de capul de coardă pe măsură ce se cațără. Descoperirea posibilităților de asigurare și montarea protecțiilor necesită timp și consumă resurse fizice importante, iar calitatea asigurărilor și distanțele dintre ele determină nivelul de angajament fizic și mental al cățărătorului, motiv pentru care în acest stil, folosirea cât mai eficientă a protecțiilor mobile este o abilitate la fel de importantă ca forța, rezistența, capacitățile mentale sau tehnica de cățărare.

În cățărarea tradițională curată, învățarea este un proces continuu. Unele lucruri trebuie să le știi încă de la început, înainte de a începe cățărarea în cap de coardă, dar cele mai multe cunoștințe se vor acumula în timp, pe măsură ce capeți experiență în acest stil de cățărare și ajungi să te confrunți cu situații mai complexe.

Din aceasta cauză, este bine să nu sari etape: înainte de a te angaja în ascensiuni "curate", trebuie să înveți cum să folosești protecțiile. Nu este un moment bun să încerci să descoperi cum se montează corect un hex sau un friend atunci când ești cap de coardă, ai antebrațele "în flăcări" și simți cum te scurgi de pe prize în timp ce faci eforturi disperate să "inventezi" o asigurare.

Pentru a te familiariza cu protecțiile pe care le vei folosi în trasee, la început trebuie să exersezi utilizarea lor la nivelul solului, în siguranță. Găsește o zonă la baza stâncii în care să fie suficiente fisuri și experimentează pozițiile în care se montează protecțiile, direcțiile în care pot fi solicitate, stabilitatea lor în fisuri, felul în care se comportă protecțiile atunci când le încarci cu greutatea corpului (folosind o scărița sau un anou) și felul în care se recuperează din fisură. Roagă un cățărător cu experiență să verifice felul în care ai montat protecțiile și discută cu el eventualele greșeli pe care le-ai făcut și modul în care acestea pot fi evitate.


O alta metodă eficientă de a învăța utilizarea protecțiilor este să urci ca secund pe trasee de cățărare tradițională și să observi felul în care capul de coardă a montat asigurările.

Pentru a putea să recuperezi protecțiile, trebuie să-ți dai seama de felul în care acestea au fost montate. Încearcă să înțelegi cum au fost introduse în fisură, cum și de ce au fost poziționate în direcția respectivă, felul în care se realizează contactul cu pereții fisurii, de ce a fost folosită o buclă de asigurare mai lungă sau mai scurtă.


De asemenea, un exercițiu bun este să te cațeri artificial (cu scărițe) cu asigurare de sus pe o porțiune de traseu care oferă multe posibilități pentru montarea protecțiilor. Încărcând cu scărițele protecțiile montate vei înțelege modul în care funcționează acestea și vei afla cât de bine sunt montate.

Atunci când folosești protecțiile pentru înaintare, acestea sunt în general solicitate doar gravitațional (în jos). Pentru a putea observa cum se modifică direcțiile solicitărilor datorită acțiunii corzii, atunci când ești asigurat de sus este indicat să tragi după tine o altă coardă, pe care să o asiguri în protecțiile montate folosind bucle de lungimi adecvate (ca și cum te-ai cățăra în cap de coardă), astfel încât să limitezi frecările și solicitările spre exterior asupra protecțiilor.

La sfârșitul traseului, tensionează coarda respectivă pentru a observa cum ar fi fost solicitate asigurările în cazul unei căderi reale și pentru a verifica dacă ai ales corect lungimile buclelor de asigurare.


După ce ai acumulat cunoștințele de bază, poți începe să urci "cap de coardă" trasee mai ușoare cu câteva grade decât nivelul tău obișnuit, în care să fii absolut sigur că nu vei cădea (roagă un cățărător experimentat să ți le recomande). Aceste trasee trebuie să aibă posibilități de asigurare evidente și destule locuri de odihnă, astfel încât să-ți permiți să aloci suficient timp și să acorzi toată atenția montării protecțiilor, fără să-ți fie teamă că obosești sau că întâmpini dificultăti care te depășesc.

Până când mai acumulezi ceva experiență, pentru ascensiunile tale în stilul tradițional trebuie să continui să alegi trasee mai scurte și mai puțin dificile, în care să te simți confortabil cu nivelul de protecție pe care ți-l oferă asigurările mobile pe care le montezi. Pe măsură ce devii eficient în montarea protecțiilor și capeți încredere în acestea, poți crește treptat dificultatea și lungimea cățărării.

  Pentru a evita asumarea unor riscuri inutile, trebuie să corelezi tot timpul dificultatea și lungimea traseului în care te angajezi cu nivelul tău de experiență în folosirea protecțiilor mobile. Regula de bază este: "Nu-ți solicita niciodată la limită în același timp abilitatea de a te cățăra pe pasaje dificile și capacitatea de a monta protecții mobile sigure".

De asemenea, poți experimenta montarea protecțiilor și cățărându-te pe trasee de escaladă cunoscute, cu dificultatea sub nivelul tău, care să permită și folosirea protecțiilor mobile (din păcate, asemenea trasee sunt destul de frecvente...). Asigurând spiturile aflate sub protecțiile pe care le montezi, te vei putea cățăra oarecum în siguranță, adică la adăpost de consecințele greșelilor pe care ai putea să le faci în procesul de învățare.

În aceste condiții, este indicat să exersezi căderi în coardă în protecțiile pe care le-ai montat, știind că dacă acestea nu rezistă, spitul aflat imediat mai jos o să oprească totuși căderea. Prin aceste exerciții vei căpăta încredere în protecțiile mobile și în capacitatea ta de a le monta corect.