Cățărarea tradițională și de aventură

Regulile jocului

Cuprinsul
capitolului

O persoană neavizată ar putea să vadă cățărarea ca pe o încercare de „cucerire” a stâncii. În realitate, stânca nu este adversarul cățărătorului, ci este doar terenul de joc pe care acesta se luptă să-și întreacă propriile limite, rezolvând problemele pe care le întâlnește pe parcursul ascensiunii.

Probabil că nimeni nu crede că un atlet „cucerește” pista de alergare atunci când încearcă să-și depășească recordul; relația dintre cățărător și stâncă este asemănătoare.

Pentru a stabili condițiile în care vor să se desfășoare această confruntare cu ei înșiși, cățărătorii aleg de bunăvoie să se conformeze unor condiții limitative. Prin urmare, atunci când se angajează într-un traseu, nu încearcă doar „să ajungă sus”, ci își impun ca pe parcursul cățărării să utilizeze doar anumite tehnici de înaintare și de asigurare, în așa fel încât ascensiunea respectivă să reprezinte o provocare reală.

Din această cauză, de cele mai multe ori, un cățărător nu este atras de o anumită linie cu toate că este dificilă, ci tocmai pentru că aceasta este dificilă pentru el, chiar dacă acest lucru este aproape de neînțeles pentru spectatorii ocazionali care întreabă nedumeriți: „Dar de ce vă chinuiți să urcați pe aici? Există o potecă prin spate, care duce tot acolo!”.

Definiții necesare

Cățărătorii se angajează frecvent în dispute legate de anumite aspecte ale cățărării. Spiritele se aprind și se formează tabere între care se schimbă argumente mai mult sau mai puțin raționale, acuze și justificări, ironii și vorbe grele. De cele mai multe ori, acestea par niște dialoguri între surzi, pentru că noțiuni importante în jurul cărora se învârte discuția sunt interpretate și răstălmăcite după bunul plac de „părțile beligerante”, care par să vorbească limbi diferite. Traseul de cățărare, stilul și etica  sunt câteva dintre aceste elemente de bază pentru care se resimte lipsa unor definiții clare, care să fie cunoscute și acceptate de toți cățărătorii.



Un traseu de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue.

Linia unui traseu nou este rezultatul deciziilor pe care cățărătorul le ia pe măsura ce înaintează pe un teritoriu necunoscut și de obicei este determinată de anumite caracteristici morfologice ale terenului (creste, diedre, fisuri etc.) sau de existența anumitor elemente necesare ascensiunii (posibilități de asigurare, succesiuni de prize, poziții de regrupare etc.). Din această cauză, se consideră că un traseu de cățărare este creația cățărătorilor care au avut viziunea realizării premierei (prima ascensiune a liniei respective), iar măsura valorii traseului este dată de ingeniozitatea cu care a fost aleasă linia acestuia, de dificultatea problemelor întâlnite pe parcurs și de frumusețea soluțiilor găsite pentru acestea.

Un corolar al definiției de mai sus este că o linie oarecare devine traseu doar atunci când este parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, care dovedesc astfel că ascensiunea este posibilă. Cu alte cuvinte, o linie pe care nu s-a cățărat nimeni de jos până sus nu poate fi considerată „traseu”, chiar dacă aceasta este echipată parțial sau complet cu protecții fixe.

Această condiție este valabilă și în escalada sportivă, în care se consideră că odată echipată, o anumită linie este doar un „proiect” până în momentul în care este parcursă integral prin cățărare liberă, conform regulilor acestui stil. Abia atunci, creația echipatorului este confirmată, iar linia respectivă devine „traseu de escaladă”.



Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le asumă în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv.

Trebuie să observăm că stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă, iar pentru acesta nu există nicio obligație referitoare la mijloacele și metodele folosite în ascensiune în afara celor pe care și le impune el însuși, în mod voluntar. Cu toate acestea, cățărătorii recunosc o anumită ierarhie a stilurilor și mulți dintre ei încearcă să aplice un stil „mai bun” în ascensiunile lor.

În general, cu cât un stil are reguli mai restrictive, cu atât este considerat „mai bun”. De exemplu, parcurgerea unui traseu prin cățărare liberă este considerată în mod unanim o performanță superioară cățărării prin mijloace artificiale pe același traseu.



În cățărare, etica se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra activității celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare). Respectarea normelor etice trebuie să fie o preocupare permanentă a tuturor cățărătorilor.

Modificarea stâncii prin săparea, lipirea cu rășină sau „ajustarea” prizelor, schimbarea condițiilor de asigurare din traseele existente (de exemplu, prin adăugarea de protecții fixe) sau alte acțiuni similare sunt inacceptabile din punct de vedere etic în toate disciplinele din cățărare, pentru că prin aceste intervenții se încalcă dreptul celorlalți cățărători de a se bucura de traseu în starea lui inițială, neafectată de ascensiunile altora.

Dacă la un moment dat nu reușești să te ridici la nivelul unui anumit traseu, amintește-ți că te afli acolo tocmai pentru a rezolva problemele pe care ți le pune stânca, nu pentru a ajunge prin orice mijloace la sfârșitul ascensiunii. În acest context, în care călătoria este mai importantă decât destinația, nu are niciun sens să eviți dificultățile sau să le modifici pentru a le coborî la nivelul tău. Prin urmare, nu te grăbi să abandonezi stilul de cățărare pe care ți-ai propus să-l respecți și nici nu lăsa orgoliul să te determine să intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curând renunță pentru moment la ascensiune! Antrenează-te, capătă experiență, procură-ți echipamentul necesar și vino înapoi atunci când vei considera că ești pregătit să-ți încerci puterile într-o confruntare cinstită cu provocările traseului respectiv, pentru reușita căreia nu va trebui să încalci etica și nici să cobori nivelul standardelor pe care ți le-ai propus.


Stilul și etica nu sunt noțiuni interschimbabile, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime în conversațiile cățărătorilor. Totuși, ele se află într-o legătură strânsă, care reprezintă probabil și cauza frecventelor confuzii.

Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: „orice cățărător este liber să se cațăre așa cum crede de cuviință (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)”.

Pentru exemplificare, să considerăm cazul în care cineva ar parcurge prin cățărare artificială (i.e. cu scărițe) un traseu echipat pentru escalada sportivă (de exemplu, în situația perfect plauzibilă în care respectivul ar vrea să învețe cum să folosească scărițele).

Stilul acestei ascensiuni ar fi absolut legitim dacă aceasta a fost alegerea cățărătorului respectiv, iar cățărarea în această manieră, oricât de nepotrivită ar părea, nu reprezintă o încălcare a eticii, pentru că nu lasă urme care să-i afecteze pe ceilalți cățărători.

Etica ar fi însă încălcată dacă traseul de escaladă ar fi parcurs în stilul „dry tooling”, din cauza efectelor devastatoare pe care le au pioleții și colțarii asupra stâncii, dacă un cățărător care a folosit câteva spituri pentru înaintare sau pentru odihnă ar minți, afirmând că a parcurs traseul prin cățărare liberă sau dacă pentru a reuși ascensiunea, acesta ar schimba caracterul natural al traseului prin săparea unor prize.


TOP

Stilurile de cățărare

În vremurile când a început să fie practicată ca o activitate per se, cățărarea era doar... cățărare. În timp, diversificarea mijloacelor și metodelor folosite de cățărători în ascensiunile lor a determinat definirea unor stiluri de cățărare distincte, bazate pe niște seturi de reguli specifice.

Probabil că prima diferențiere a stilurilor de cățărare a fost făcută după modul în care se realizează contactul dintre cățărător și stâncă. Conform acestui criteriu, un anumit traseu este parcurs prin:


Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală era ca fiecare cap de coardă să își monteze el însuși protecțiile pe măsură ce avansa, iar acestea - atât protecțiile mobile cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. Odată cu apariția unui nou stil, în care cățărătorii folosesc pentru asigurare protecțiile permanente cu care traseul este deja echipat, a devenit necesară o nouă delimitare:

La început, în escalada sportivă exista o reminiscență a regulii „capul de coardă își montează singur protecțiile”: cățărătorul trebuia să urce cu buclele de asigurare pe ham și să le prindă el însuși în ancorele de pe traseu pe măsură ce înainta, iar dacă buclele se aflau deja pe traseu, calitatea ascensiunii era oarecum știrbită („pink point” în loc de „red point”). În prezent, norma este ca buclele să fie deja atârnate de ancore pentru facilitarea asigurării, care nu mai este privită ca o componentă a ascensiunii, ci mai mult ca un rău necesar.

Evoluția cățărării tradiționale

Datorită procesului continuu de dezvoltare prin care a trecut cățărarea tradițională, forma în care aceasta este practicată în prezent a ajuns ca în anumite privințe să fie mai avansată decât stilul considerat a fi „cățărare modernă”.

Prin definiție, cățărarea „trad” este mai solicitantă decât escalada sportivă, pentru că la problemele legate de dificultatea mișcărilor se adaugă și cele legate de descoperirea traseului și de identificarea și exploatarea posibilităților de montare a protecțiilor pe parcursul ascensiunii, iar spre deosebire de cățărătorii sportivi, practicanții acestui stil trebuie să-și asume întreaga răspundere pentru siguranța lor și a echipei lor de coardă, în condițiile în care acest fel de cățărare presupune confruntarea cu anumite pericole obiective.

Un element care îi adaugă stilului trad actual o notă de modernitate este complexitatea echipamentul folosit, pentru că în ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea și perfecționarea continuă a protecțiilor mobile, care au devenit din ce în ce mai funcționale, mai ușoare, mai rezistente și mai specializate.

Termenul „protecție” este folosit ca denumire generică pentru elementele pe care cățărătorii le folosesc ca puncte de asigurare pe parcursul cățărării. Protecțiile pot fi: naturale (colți de stâncă, clepsidre, pietre încastrate etc.), mobile sau provizorii (cele pe care le montează capul de coardă și care apoi sunt recuperate: nuci, friend-uri, hex-uri etc.) și fixe sau permanente (cele „in situ”, cu care este echipat traseul: diferite tipuri de ancore mecanice sau chimice sau uneori chiar pitoane lăsate în urmă de cățărători).

Termenul „asigurare” se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.

De asemenea, atitudinea practicanților cățărării tradiționale față de stâncă a evoluat în timp de la o oarecare nepăsare (care pare să persiste încă în escalada sportivă), până la conștientizarea ideii că stânca este o resursă finită, care trebuie să fie protejată. Pe parcursul acestui proces, mijloacele de asigurare folosite au trecut prin câteva etape, caracterizate prin natura protecțiilor folosite:

„Există un cuvânt pentru asta și acel cuvânt este «curat». Cățărarea în care se folosesc pentru protecție doar nuci și bucle este cățărare curată. Curată, pentru că stânca este lăsată nemodificată după trecerea cățărătorului. Curată, pentru că nimic nu este bătut cu ciocanul în stâncă și apoi bătut înapoi afară spărgând stânca și făcând experiența următorului cățărător mai puțin naturală. Curată, pentru că protecțiile cățărătorului lasă puține urme ale ascensiunii sale. Curat înseamnă să te cațări pe stâncă fără să o modifici; un pas mai aproape de cățărarea organică pentru omul natural.”

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)



Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a apărut în catalogul firmei Chouinard din 1972, care începe cu „A word...”, o pledoarie în favoarea cățărării curate scrisă de Yvon Chouinard și de Tom Frost. Cele două articole au avut o contribuție importantă la declanșarea curentului „clean climbing” în Yosemite Valley, SUA.

În multe zone de cățărare din lume există anumite linii de cățărare liberă care în prezent sunt greu de încadrat într-un stil anume, datorită schimbării de paradigmă care s-a produs în cățărare în intervalul care a trecut de la apariția acestora. În majoritatea cazurilor, aceste linii au mai multe lungimi de coardă și parcurg zone în care stânca nu oferă posibilități pentru montarea protecțiilor mobile. Premierele lor au fost făcute de jos în sus, în spiritul cățărării tradiționale (capul de coardă și-a montat singur protecțiile), dar autorii traseelor au folosit adeseori ancore montate în găuri forate, care sunt protecții fixe specifice cățărării „moderne”.

Totuși, ancorele au fost amplasate numai acolo unde capul de coardă a considerat că este absolut necesar sau doar în rarele ocazii în care stânca i-a permis să găsească o poziție favorabilă pentru forarea găurii (manual, cu dalta și ciocanul!), ceea ce explică oarecum caracterul „angajat” al liniilor respective. (Ca exemple, pot fi enumerate traseele echipate de germani pe turnurile de conglomerat din Meteora sau celebrul traseu urcat în 1981 de Bachar și Yerian în Tuolumne Meadows).

Din cauza distanțelor mari dintre asigurări, aceste trasee sunt adesea socotite ca fiind „de trad”, dar conform definiției, doar prima ascensiune poate fi considerată „tradițională”, pentru că la repetarea traseului, cățărătorii nu își mai montează propriile protecții, ci folosesc ancorele care sunt montate pe traseu de autorii premierei. Pe de altă parte, nici aceste ascensiuni ulterioare nu sunt chiar „de escaladă sportivă”, chiar dacă liniile respective sunt deja echipate cu protecții fixe, pentru că asigurările sunt dispuse atât de rar, încât o cădere a capului de coardă poate fi extrem de periculoasă. Din aceasta cauză, cred că stilul cel mai apropiat în care poate fi incadrată parcurgerea acestor trasee este „cățărarea de aventură”.

Subtilități stilistice

În cățărarea liberă tradițională, asigurările au doar rolul de a opri eventualele căderi, adică nu sunt folosite pentru înaintare sau pentru odihnă. În acest stil, în funcție de informațiile cunoscute despre traseu, de modul în care acestea au fost obținute și de numărul de încercări efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reușită poate fi:


TOP

Dificultatea traseelor de trad

Prin definiție, în escalada sportivă riscurile obiective sunt inexistente. În condițiile în care nu se fac greșeli grosolane, iar linia respectivă este echipată corect, cățărătorul poate să cadă în coardă în totală siguranță din orice pasaj al traseului, iar asigurarea corzii în ancorele montate pe traseu este considerată o sarcină banală a capului de coardă. Din această cauză, sistemele de cotare a dificultății traseelor de escaladă sportivă pun accentul pe dificultatea tehnică și arată doar cât de dificile sunt mișcările și cât de susținută este succesiunea acestora pe parcursul cățărării, ignorând complet aspectele legate de asigurare.

În cățărarea liberă tradițională, pe lângă rezolvarea problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă, capul de coardă trebuie să caute posibilități de asigurare, iar montarea protecțiilor și asigurarea corzilor necesită timp și consumă energie. În  plus, cățărătorul trebuie să evalueze cât mai obiectiv nivelul de protecție pe care i-l oferă asigurările montate și să pună permanent în balanță natura și severitatea riscurilor pe care și le asumă și capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, în condițiile în care liniile „de trad” parcurg adesea zone în care consecințele căderii ar putea fi destul de grave (pasaje în care „n-ai voie să cazi”) sau în care posibilitățile de asigurare nu sunt atât de solide sau de frecvente pe cât și-ar dori capul de coardă. Solicitările mentale resimțite în timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la creșterea dificultății percepute a cățărării, iar cotarea traseelor trebuie sa tina cont de aceasta.

De asemenea, practicanții acestui stil au nevoie de detalii suplimentare despre eventualele pericole obiective sau despre frecvența și calitatea posibilităților de asigurare din trasee, atât pentru alegerea unui traseu pe care să se cațăre, cât și pentru prevenirea situațiilor în care ar putea ajunge să se confrunte cu dificultăți care le-ar depăși (prea mult) capacitățile. În consecință, cățărarea liberă tradițională necesită un sistem specific de apreciere a dificultății.

Scala de dificultate U.K. pentru trasee de trad
Scala de dificultate U.K. pentru traseele de trad

Sistemul de cotare a traseelor trad folosit în Marea Britanie

Pentru a descrie cât mai complet dificultatea traseelor de cățărare tradițională, cățărătorii englezi au pus la punct un sistem de cotare care ține cont atât de dificultatea mișcărilor, cât și de riscurile asumate, de calitatea asigurărilor sau de nivelul de solicitare mentală. În diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din Marea Britanie întocmită de Rockfax.com (imaginea alăturată), se observă utilizarea concomitentă a două sisteme diferite:

Gradele din diagramă se suprapun destul de mult, iar confuzia este mărită și de faptul că unui anumit grad adjectival îi corespunde un interval destul de larg de dificultăți tehnice. În principiu, într-un traseu a cărui dificultate tehnică se situează la limita superioară a intervalului corespunzător unui grad adjectival (zona marcată „Safe” - în siguranță) există suficiente posibilități de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici.

În schimb, dacă gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata „Bold” - îndrăzneț, angajat), trecerea crux-ului (pasajul cheie al lungimii de coardă, în funcție de care se stabilește gradul de dificultate tehnică ) se va face cel mai probabil la distanță mare de la ultima protecție sau deasupra unei asigurări de calitate îndoielnică.

Pentru a obține o imagine cât mai completă a dificultății unui traseu, gradul adjectival se citește împreună cu gradul de dificultate tehnică și cu descrierea traseului, care este publicată în ghidul zonei de cățărare. Pentru ca informațiile furnizate să nu afecteze o eventuală parcurgere „on-sight”, descrierea liniei respective este extrem de succintă și nu conține detalii despre condițiile de asigurare, dar sugerează totuși natura traseului (un singur pasaj dificil, dificultăți susținute etc.) și uneori specifică eventualele protecții mai neobișnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, nuci micro, unele protecții naturale etc.).

Un aspect important al scalei englezești este că dificultatea traseelor este apreciată pentru cățărarea „la vedere”, chiar dacă traseul nu a fost niciodată urcat în acest fel. Din aceasta cauză, pentru ca ascensiunea să fie cotată cât mai corect, unii dintre cățărătorii de top au început să folosească gradele „H” (de la „Head-point”) pentru traseele care au fost urcate după ce au fost exersate cu asigurare de sus, în loc de gradele adjectivale „E” (de la „Extremely Severe”) care sunt folosite pentru „on-sight”.

Finesse, Cornwall

În mai 2010, am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet, care s-a organizat în Cornwall, Marea Britanie. Două dintre traseele pe care le-am urcat „la vedere” cu această ocazie au fost: Suicide Wall (E1 5c, 65 m), o premieră a lui Joe Brown de pe faleza Bosigran și Finesse (E3 5c , 36 m), un traseu urcat de Pat Littlejohn pe faleza St. Loy (fotografia alăturată).

Ambele trasee au gradul tehnic 5c UK (cam 6b în grade franțuzești), așa că după sistemul de cotare pentru escalada sportivă, traseele ar avea aceeași dificultate, însă gradul lor adjectival diferă simțitor.

În Suicide Wall (E1), pasul cheie este o față verticală cu prize mici, care se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupează, având ca asigurare o nucă solidă. În aceste condiții, consecințele unei căderi sunt neglijabile.

În Finesse (E3), crux-ul este o ridicare incertă „la echilibru”, cu piciorul drept pe o priză înaltă și „scursă” până la limita aderenței și fără absolut nicio priză de mână. Mișcarea de 5c UK se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurări posibile în zona respectivă: cablul unei nuci mici agățat pe după o pietricică proeminentă, nu mai mare decât prima falangă a unui deget (asigurarea este specificată și în descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedentă, aflată cu 3 m sub aceasta, nu inspiră nici ea prea multă încredere, pentru că este doar o buclă Dyneema de 8 mm pusă peste un solz de piatră de câțiva centimetri și lestată cu un friend, ca să n-o smulgă coarda.

În aceste condiții, pot spune că am înțeles destul de bine diferența dintre E1 și E3 !

Cotarea traseelor de trad din Statele Unite ale Americii

Sistemul american introdus de Jim Erickson în 1980 este mult mai simplu decât sistemul englezesc explicat mai sus, care este destul de greu de înțeles și de aplicat. Acesta folosește scala zecimală de dificultate tehnică „Yosemite” (YDS - Yosemite Decimal Scale), la care se adaugă niște mențiuni care se referă la condițiile de asigurare:

În acest caz, un traseu în care pasul cheie are dificultatea 5.10d (aproximativ F 6b) și în care există frecvente posibilități de montare a unor protecții solide ar fi cotat 5.10d, gradul ar deveni 5.10d PG dacă protecțiile nu sunt „ideale” sau se montează din poziții dificile, iar dacă pasul cheie s-ar trece la o distanță foarte mare deasupra ultimei protecții, dificultatea traseului ar fi 5.10d R dacă protecția este solidă și căderea ar fi „curată” sau 5.10d X dacă prin cedarea protecției (care are rezistență mică, de ex. o nuca „micro”) sau datorită conformației traseului, în cădere te-ai putea lovi de un obstacol sau ai putea ajunge pe (sau în...) pământ.

Sistemul lui Jim Erickson a fost adaptat (cu mult umor) după sistemul folosit pentru clasificarea programelor TV americane:
G: General audiences – all ages admitted; PG: Parental guidance strongly suggested – most material may not be suitable for children; PG-13: Parents strongly cautioned – some material may be inappropriate for children under 13; R: Restricted – under 17 requires accompanying parent or adult guardian; X: No one under 17 admitted”.

O propunere pentru cotarea traseelor de trad din România: sistemul italian

Deși am folosit o vreme gradele de dificultate franțuzești împreună cu specificările despre asigurări din sistemul american pentru stabilirea dificultății premierelor de trad pe care le-am urcat, de multe ori am simțit că această metodă de cotare este prea vagă și subiectivă (ce înseamnă „posibilități suficiente”, protecții „destul de bune”, distanțe „mari”?!). Din această cauză, am început să caut un alt sistem de cotare la fel de simplu, dar care să dea indicii mai clare și mai obiective despre condițiile de asigurare din trasee și despre riscurile pe care le implică ascensiunea acestora.

Sistemul italian de evaluare a riscului a fost introdus în 2002 de un grup de membri reputați ai Clubului Alpin Academic Italian (Maurizio Oviglia, Erik Svab, Valerio Folco, Nicola Tondini şi alţii) și este folosit frecvent împreună cu cotația franțuzească pentru dificultatea tehnică în topo-urile italiene publicate de editura Versante Sud (Dolomiți, Valle Del’Orco, Sardinia etc.), dar l-am întâlnit și în topo-ul pentru Paklenica, Croația sau în ghidul pentru traseele de trad din Antalya, Turcia.

Consider că această metodă de cotare ar fi foarte potrivită și pentru traseele de trad de la noi: de ce să nu adoptăm un sistem „verificat”, care a fost conceput într-o țară cu tradiție îndelungată în cățărare și care a fost deja preluat și în câteva alte țări europene ?


Conform sistemului italian, traseele sunt încadrate în șase categorii – de la R1 la R6 („R” vine de la risc) – în definițiile cărora se ține cont de condițiile de asigurare din trasee, înălțimile de cădere potențiale și riscurile de accidentare a cățărătorilor:

Descrierea celor șase categorii se află la pagina 16 din documentul UIAA: Scalele de dificultate în cățărare

Avantajul acestui sistem față de cel american este modul obiectiv în care sunt formulate definițiile categoriilor: descrierile riscurilor sunt precise și nu lasă loc pentru (prea multe) interpretări, astfel încât atunci când citești de exemplu 6b R3 știi exact la ce să te aștepți, față de 6b PG13 care este foarte vag.

La sistemele de cotare a dificultății tehnice și a riscului s-ar putea adăuga (după modelul englezesc) și indicii subtile incluse în descrierea traseului din topo. Astfel, pe lângă descrierea succintă a direcției generale a traseului, autorul topo-ului poate sugera că parcurgerea liniei respective implică un efort susținut sau că traseul are un singur pas cheie care-i definește dificultatea tehnică fără ca în acest fel să afecteze încercarea de „on-sight” a cățărătorilor. De asemenea, în cazuri speciale, descrierea liniei ar putea conține și indicii despre protecțiile mai neobișnuite care ar fi necesare în traseu (friend-uri de mărimi neuzuale, Big Bro, nuci „micro” etc.).

În completarea scalei de mai sus, sistemul italian conține și o scală pentru traseele echipate cu protecții fixe, în care cele șase categorii sunt S1 – S6 (S vine de la spit) care poate fi găsită la link-ul de mai sus.

Sunt convins că și această scală ar avea aplicabilitate în România, mai ales în condițiile în care multe dintre traseele așa-zise clasice din Bucegi, Cheile Bicazului, Piatra Craiului etc. au fost „reparate” sau „reabilitate” cu spituri, iar traseele lungi mai recente sunt și ele parțial sau total echipate cu protecții fixe destul de distanțate. Aceste trasee de aventură nu pot fi cotate în mod realist folosind doar scalele de dificultate tehnică din escalada sportivă, iar sistemul italian de cotare ar exprima mult mai bine dificultatea reală a ascensiunilor.