Protecțiile fixe (permanente)
capitolului
Potrivit definiției traseului de cățărare pe care am enunțat-o în capitolul „Regulile jocului”, protecțiile folosite de cățărători în timpul ascensiunii nu sunt o componentă a traseului. La fel ca buclele de asigurare, corzile sau restul echipamentului, acestea sunt doar niște elemente ale sistemului de siguranță folosit pentru parcurgerea liniei respective, care definesc cel mult stilul ascensiunii, nu și natura traseului. Din aceasta cauză, în mod ideal, cățărătorii ar trebui să aibă libertatea de a-și alege singuri atât linia de urmat, cât și condițiile de asigurare pe care le consideră necesare.
Nu orice traseu poate fi parcurs în stilul tradițional, dar acelea în care capul de coardă își poate monta el însuși protecțiile pe măsură ce înaintează ar trebui să fie lipsite de protecții permanente, astfel încât cățărătorii să aibă posibilitatea de a practica nestingheriți acest stil, în care nu există o cale de mijloc: fie ești pregătit fizic, tehnic, mental și logistic să-ți asumi nivelul de risc pe care îl presupune parcurgerea traseului, fie renunți la ascensiune (în ideea că orgoliul rănit se reface mai repede decât oasele rupte...).
Prin traseele considerate „de trad” sau „de aventură” există destule pitoane și ancore chimice sau mecanice care nu erau neapărat necesare, dar care fie au fost montate la premieră, fie au fost adăugate în ascensiunile sau „reparațiile” ulterioare, iar acestea sunt folosite frecvent de cățărători pentru asigurare și/sau pentru regrupare.
Din acest motiv, am considerat că este necesar ca acest manual să conțină și un capitol dedicat protecțiilor fixe întâlnite în aceste trasee. Cu toate acestea, nu am furnizat aici informații despre baterea corectă a pitoanelor sau despre montarea ancorelor mecanice sau chimice, ci mai curând am formulat argumente împotriva folosirii acestor tipuri de protecții în traseele în care pot fi folosite protecții mobile.
În 2014 U.I.A.A. a publicat un document prin care avertizează asupra necesitații ca stânca adecvată cățărării curate să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea stilurilor de cățărare:
UIAA Recommendations on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 721 kB)
Pitoane
Pitoanele sunt protecții metalice care se împănează forțat între pereții fisurilor prin baterea cu ciocanul. Acestea sunt prevăzute cu o ureche sau cu un inel pentru asigurare, iar cel mai frecvent, partea care se introduce în fisură are formă de lamă de diferite grosimi, subțiată spre vârf (însă există și tipuri diferite de pitoane, cum sunt cele profilate, cu secțiunea în formă de U, V sau Z, care se folosesc în fisurile mai largi).
De obicei, pitoanele sunt fabricate fie din oțel moale, fie din oțel aliat, dar uneori sunt folosite și alte metale (pe la începutul anilor ’90, am întâlnit în Caucaz niște de pitoane rusești din titan).
Condițiile pe care trebuie să le respecte pitoanele sunt reglementate prin standardele UIAA122/EN569, dar acestea au doar rolul de a le impune fabricanților anumite condiții de calitate referitoare la proprietățile materialelor folosite și la caracteristicile mecanice și geometrice ale pitoanelor comercializate.
Aceste standarde nu au nicio relevanță în privința rezistenței unei asigurări cu un piton într-un traseu de cățărare, care depinde doar de nivelul de competență al cățărătorului în privința alegerii amplasamentului și a baterii pitonului respectiv (în același fel în care fabricarea unui autovehicul este reglementată prin niște standarde, dar felul în care acesta circulă pe șosele depinde de priceperea șoferului).
Cred că acesta este locul potrivit pentru a reaminti diferența dintre „protecție” si „asigurare”: primul termen se referă la un obiect (i.e. piton, nucă, friend...), iar al doilea se referă la funcționalitatea pe care o capătă obiectul respectiv atunci când este integrat în sistemul de siguranță.
Termenul „protecție” este folosit ca denumire generică pentru elementele pe care cățărătorii le folosesc ca puncte de asigurare pe parcursul cățărării. Protecțiile pot fi: naturale (colți de stâncă, clepsidre, pietre încastrate etc.), mobile sau provizorii (cele pe care le montează capul de coardă și care apoi sunt recuperate: nuci, friend-uri, hex-uri etc.) și fixe sau permanente (cele „in situ”, cu care este echipat traseul: diferite tipuri de ancore mecanice sau chimice sau uneori chiar pitoane lăsate în urmă de cățărători).
Termenul „asigurare” se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.
Pentru că folosirea pitoanelor duce la degradarea stâncii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani (dar și pentru că atât pitoanele cât și ciocanul necesar pentru baterea lor cântăresc destul de mult), în ultimele decenii s-a renunțat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive și brutale în favoarea protecțiilor mobile, care sunt mai ușoare, mai ușor de folosit și care nu deteriorează stânca, iar în prezent, cei mai mulți cățărători consideră că locul pitoanelor este mai curând într-un muzeu al istoriei cățărării, decât în fisurile din trasee. Prin urmare, atunci când te cațări pe un traseu „de aventură” ar fi bine să renunți la pitoane, iar în locul lor să folosești protecții mobile, astfel încât pe stâncă să rămână cât mai puține urme al trecerii tale.
Chiar și în cățărarea „big wall”, în care în trecut se foloseau intensiv pitoanele, în prezent se aplică frecvent principiile curentului „clean climbing” (cățărare curată, fără pitoane) inițiat în S.U.A. la începutul anilor '70. În Yosemite se urcă acum „hammerless” (fără ciocan) trasee în care înainte nu s-ar fi intrat fără un sac de pitoane, iar în locul gradelor „A” („aid” - artificial) au apărut gradele „C” (de la „clean” - curat), cu care se cotează dificultatea traseelor urcate cu protecții nedistructive.
Pericolul pitoanelor găsite în trasee
În timp, unele dintre pitoanele lăsate în urmă în trasee (fie în mod deliberat, fie accidental, atunci când acestea nu au mai putut fi scoase) au ruginit sau au fost slăbite de ciclurile de îngheț/dezgheț și au dispărut, dar prin fisuri au mai rămas destule „relicve”, pe care unii cățărători încă le mai folosesc pentru asigurare, fără să realizeze pericolul pe care îl reprezintă acestea.
British Mountaineering Council i-a comandat firmei „Metallbau James Titt” (Bolt Products) un studiu asupra rezistenței pitoanelor folosite ca asigurare, în urma căruia a publicat o declarație oficială în care arată că poziția organizației este de descurajare a folosirii pitoanelor in situ, din motive de siguranță a cățărătorilor.
Rezultatele studiului, care poate fi găsit pe site-ul Bolt Products, arată că:
- Este practic imposibil să evaluezi rezistența unui piton găsit într-un traseu. Deși partea vizibilă a pitonului poate părea solidă, nu știi niciodată ce se ascunde în interiorul fisurii: cât de lung este pitonul, cât de avansată este coroziunea lui, cât de alterată este roca etc.
- Un piton îi este de folos doar cățărătorului care l-a bătut. Acesta este singurul care știe ce dimensiuni și ce caracteristici mecanice are pitonul respectiv și cât de bine este fixat și în consecință, este singurul care poate să aibă o părere informată despre rezistența asigurării respective.
- Un piton este „de încredere” doar imediat după ce a fost bătut, din cauza caracterului imprevizibil al comportamentul lui în timp. Coroziunea, dilatarea sau contracția pitonului și/sau a stâncii cauzate de variațiile de temperatură, eroziunea rocii, lubrifierea suprafeței de contact dintre piton și pereții fisurii datorată umezelii, deplasările tectonice și alți factori asemănători pot afecta rezistența și stabilitatea pitonului chiar și de la o zi la alta.
Prin urmare, pitoanele bătute de capul de coardă ar trebui să fie scoase întotdeauna de către secund, astfel încât în urma echipei să nu rămână protecții „fixe” cu rezistență incertă, care ar reprezenta adevărate capcane pentru ceilalți cățărători.
În aceste condiții, cățărătorii care aleg să folosească pentru asigurare pitoanele din trasee se angajează într-o „ruletă rusească” foarte periculoasă, care nu are nimic în comun cu modul responsabil în care trebuie să fie analizate și acceptate riscurile în cățărare.
Atunci când te angajezi într-un traseu „de aventură”, alegi să folosești niște materiale (coardă, bucle, carabiniere etc.) ale căror caracteristici sunt garantate de fabricant conform unor norme obligatorii, care te ajută să nu ai dubii asupra rezistenței acestora, iar atunci când montezi corect, în stâncă solidă niște protecții mobile, ai o idee destul de clară despre solicitările pe care acestea sunt capabile să le suporte.
Poți spune același lucru despre pitoanele pe care le găsești în traseu ? Ce rost mai are să te preocupe proprietățile corzii (când o cumperi, cauți una cu „numere” cât mai bune, nu-i așa?) sau rezistența buclelor sau a carabinierelor, dacă le folosești pentru a te „asigura” în inelul sudat al unei țevi înțepenite precar într-o fisură sau în urechea ruginită a unui piton care pare un exponat din secțiunea „epoca fierului” a muzeului de arheologie? De ce ai vrea să introduci o verigă atât de slabă în lanțul de asigurare?!
În concluzie, pentru siguranța ta, trebuie să eviți folosirea pitoanelor fixe găsite în trasee (chiar dacă par să fi fost bătute recent) și să încerci să găsești posibilități alternative de asigurare cu protecții mobile!
„Verificarea” pitoanelor
Dacă nu ai de ales și trebuie să folosești un piton „permanent”, încearcă să verifici cât de cât rezistența acestuia prin smucituri aplicate în lungul fisurii și spre exterior cu ajutorul unei bucle (vei fi surprins să descoperi cât de multe pitoane care par solide la prima vedere pot fi scoase cu mână în acest fel!), eventual verifică dacă sunetul scos la lovirea cu un obiect metalic (carabinieră, hex etc.) nu este înfundat, caz în care pitonul ar putea fi slăbit și nesigur.
Totuși, trebuie să fii conștient că de fapt, aceste metode de verificare nu sunt de mare folos, pentru că forțele pe care le-ai putea produce trăgând cu mâna de piton nu sunt nici pe departe comparabile cu forțele pe care le poate genera o cădere a capului de coardă, iar sunetul îți dă un indiciu mult prea vag despre contactul pitonului cu pereții fisurii.
În cazul în care după „verificare” (te rog să observi ghilimelele!) alegi să te asiguri cu pitonul respectiv (dacă ai un atenuator de șoc, ar fi o idee bună să-l folosești!), cațără-te cu precauție deasupra acestuia și încearcă să montezi cât mai repede o protecție solidă.
Dacă atunci când asiguri pitoanele de pe parcursul lungimii de coardă ai niște șanse să scapi ieftin atunci când cazi (pentru că dacă „tragi fermoarul”, s-ar putea să ai norocul ca unul dintre „cuie” să reziste...), situația este complet diferită în cazul unei ancore de rapel, a cărei cedare poate produce accidente mortale.
Dată fiind importanța acestei ancore pentru siguranța ta, dacă vrei să folosești pitoanele „pentru rapel” pe care le-ai găsit undeva pe retragerea din traseu, trebuie să fii extrem de suspicios și să iei în calcul multe ipoteze defavorabile: posibilitatea ca acestea să fi fost bătute de o echipă rătăcită care a trebuit să se descurce doar cu ce avea la îndemână, faptul că pitoanele respective ar fi putut să fie făcute „pe genunchi” într-un garaj, dintr-o bucată de cornier găsită la fier vechi, eventualitatea ca cel care le-a bătut să nu fi avut nicio idee despre cum se bat pitoanele etc. În acest caz, dacă ții cont și de posibilele efecte ale coroziunii și de comportamentul imprevizibil în timp al pitoanelor, poate te gândești de două ori înainte să le folosești!
Cel mai bine ar fi să cauți niște protecții naturale solide (copac, bolovan încastrat, colț de stâncă, clepsidră...) pe care să le echipezi cu bucle de chingă sau de cordelină, eventual să construiești o ancoră de rapel din două protecții mobile solide (dacă ai impresia că acestea sunt prea scumpe pentru a fi lăsate în urmă, încearcă să apreciezi cam câți bani valorează viața ta!).
La fel stau lucrurile și în cazul regrupărilor „echipate” cu pitoane, care în cazul unei căderi cu factor 2 pot deveni singura legătură cu stânca a întregii echipe de coardă: dacă după „verificarea” acestora (din nou, te rog să observi ghilimelele!) alegi totuși să le folosești, caută posibilități pentru montarea de protecții mobile pe care să le integrezi în componența ancorei de regrupare, astfel încât să fii sigur că aceasta poate face față tuturor solicitărilor care pot apărea.
Dacă nu reușești să montezi protecții suplimentare, cel mai indicat ar fi să cauți o altă poziție de regrupare care să-ți ofere posibilități mai bune pentru construirea unei ancore solide și sigure, pentru că o ancoră de regrupare compusă din protecții mobile montate de tine și legate corect este întotdeauna mai sigură decât cele câteva pitoane cu rezistență incertă bătute de un cățărător anonim, acum nu se știe cât timp.
Scoaterea pitoanelor
În cazul în care, din diferite motive, vei considera totuși că nu te poți dispensa de pitoane pentru o anumită ascensiune, încearcă măcar să folosești pitoane „de firmă” din oțel aliat, care sunt mai puțin susceptibile să rămână înțepenite prin îndoirea lor în interiorul fisurii (așa cum se întâmplă adesea cu pitoanele din oțel moale) și fă tot posibilul să nu le abandonezi în traseu (oricum, la cât costă pitoanele bune, e destul de puțin probabil că vei fi dispus să te desparți de ele...).
Dacă știi că vei avea nevoie de pitoane, învață să le bați corect, astfel încât să produci cât mai puține stricăciuni, iar pentru că scoaterea pitoanelor este adesea o operațiune chiar și mai distructivă decât baterea lor, trebuie să-i ceri secundului să le recupereze cu mare atenție, pentru a nu strica și mai mult fisura.
Pentru scoaterea pitoanelor se poate folosi un cablu din oțel de 4-5 mm diametru și cca. 80 cm lungime care la capete are niște bucle formate prin sertizarea unor manșoane metalice cu o presă specială. Cablul se prinde de urechea pitonului și de ciocan cu două carabiniere „de sacrificiu”, apoi pitonul se bate în afară.
Pe piață sunt disponibile modele „de firmă”, cum este cel din imaginea alăturată, care este fabricat de Cassin, dar la fel de bine poți să-ți faci unul, dacă ai o presă de sertizat sau dacă știi meseriașul potrivit.
În locul cablului, poate fi folosită și o buclă de chingă sau de cordelină, dar aceasta nu este la fel de eficientă din cauza elasticității materialului, care amortizează șocul.
În cazul pitoanelor bătute în fisuri verticale, poți aplica o metodă „constructivă” de recuperare, astfel încât, chiar dacă fisura a fost deja lărgită prin baterea pitonului, măcar gaura rămasă după scoaterea acestuia să aibă șansa de a căpăta o formă care să permită pe viitor montarea unei nuci. Pentru aceasta, mai întâi bate pitonul în sus, în lungul fisurii, apoi (cu grijă!) înapoi în jos, astfel încât să nu depășești poziția lui inițială. După ce ai slăbit pitonul, mișcă-l ușor în sus până la jumătatea cursei, apoi bate-l în afară folosind un cablu pentru scoaterea pitoanelor.
Atenție, scopul acestei acțiuni este limitarea consecințelor baterii pitonului, nu săparea unui locaș pentru o nucă!
Traseele „pitonate” din România
Prin comparație cu traseele din zonele cu tradiție în cățărare din restul lumii, așa-zisele trasee „clasice” deschise în trecut în pereții din România constituie o anomalie, pentru că la noi, contrar regulilor internaționale de bună practică, mai toate pitoanele folosite la premieră au fost lăsate în mod deliberat în traseu.
Una dintre cauzele „echipării” traseelor ar fi că după regulile vremii, era necesar ca pitoanele să rămână în urmă pentru a face dovada parcurgerii liniei respective, pentru că premiera urma să fie verificată și „omologată” de către o altă echipă trimisă de Federația de Alpinism, care, în baza acestor confirmări ale performanțelor, atribuia după niște baremuri categorii sportive și indemnizații autorilor traseelor. De asemenea, unele dintre „premiere” erau realizate după mai multe intrări în perete și cățărătorii aveau nevoie de pitoanele din traseu pentru a ajunge la punctul cel mai înalt atins în încercarea precedentă, neștiind totuși dacă „de data aceasta” aveau să finalizeze ascensiunea. (Oricum, multe pitoane erau confecționate din oțel moale și se îndoiau în fisuri, devenind foarte greu de scos sau de refolosit).
Cu timpul, ca efect al perpetuării acestei stări de fapt, dar și din cauza lipsei cronice a informațiilor despre cățărarea din restul lumii din timpul regimului comunist, echiparea cu pitoane „permanente” a traseelor de la noi s-a generalizat, acestea fiind folosite pentru asigurare și orientare de către toți cățărătorii care repetau ascensiunea. În prezent, mulți dintre cățărătorii români au ajuns să considere că „pitonarea” traseelor de cățărare este o condiție strict necesară, iar pentru unii dintre ei, traseul de cățărare este definit doar de șirul de protecții fixe care trasează linia pe care trebuie să se desfășoare cățărarea, adică „un traseu care nu este echipat nu există”.
Cu toate că evoluția spectaculoasă a echipamentul de cățărare a făcut ca aceste mijloace de asigurare primitive să devină perimate, în zilele noastre încă mai există cățărători care continuă să bată pitoane prin trasee. Un posibil motiv ar fi faptul că în vechile descrieri ale traseelor „clasice” din munții noștri, care au fost publicate acum multe decenii de Emilian Cristea, Walter Kargel s. a., lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea întotdeauna și „4-5 pitoane”, iar aceste „topo-uri” sunt încă folosite, din lipsă de alte surse de informații
De asemenea, învățăturile transmise de anumiți exponenți ai vechilor generații de cățărători către acoliții lor începători din prezent propagă ideea greșită că pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea în siguranță a liniilor respective, în pofida tuturor studiilor si articolelor care susțin contrariul (dar pe care, din păcate, le citesc prea puțini cățărători). De altfel, în România încă se mai spune „cățărătorul X a bătut un traseu nou” în loc de ”X a urcat un traseu în premieră”...
Ancore mecanice și chimice
Folosirea „spiturilor” în traseele de aventură
De fiecare dată când m-am exprimat împotriva folosirii ancorelor mecanice sau chimice în traseele de aventură, am precizat că mă refeream strict la pasajele în care pot fi folosite protecții mobile sau naturale, pentru că sunt conștient că spiturile au totuși locul lor în acest stil de cățărare (dar nu și în cățărarea curată!) și înțeleg că pe parcursul unora dintre traseele de aventură, care de obicei au mai multe lungimi de coardă, sistemele de fisuri în care se pot folosi protecții mobile pot să alterneze cu fețe compacte, în care singurele protecții posibile sunt ancorele montate în găuri făcute în stâncă.
Fotografiile de mai jos sunt făcute într-un traseu pe care l-am urcat în peretele Caporal din Valle del'Orco, Italia. Prima lungime (cam F6b+) se poate asigura curat, apoi urmează lungimea de coardă numită „Orecchio del Pachidermo” în care se parcurge o fisură superbă, formată între o lespede enormă și perete (stânga). Pe aceste lungimi de coardă nu există protecții fixe.
După încă o lungime „de trad” curată, se ajunge la baza unor fețe complet lipsite de fisuri (Placca Argentata), unde pe aproximativ 45 m de „finețuri” de gradul 6c, asigurarea se face exclusiv cu spituri (dreapta). Mai sus, o altă fisură perfectă, numită „Rattle Snake”, se asigură din nou integral cu protecții mobile.
Totuși, chiar dacă uneori folosirea spiturilor pare justificată într-un traseu de aventură (dar doar la premieră, pentru că nici nu se pune problema să mai adaugi protecții fixe în traseele existente!), înainte de a le monta, trebuie să judeci cât mai obiectiv necesitatea lor. Poate că în pasajul respectiv, un cățărător mai bun decât tine ar putea să găsească posibilități naturale de asigurare sau la fel de bine, ar putea să nu simtă nevoia de protecție sau ar putea să fie dispus să-și asume riscuri mai mari decât cele care pe tine te paralizează, iar în acest caz, atitudinea „este traseul meu și fac ce vreau!” ar fi o manifestare a unui egocentrism extrem.
Un alt aspect important este că atunci când folosești protecții mobile, le montezi doar pentru tine, dar atunci când montezi ancore permanente într-un traseu, acestea vor fi folosite de toți cei care vor repeta ascensiunea în viitor, iar tu devii responsabil pentru siguranța lor. În acest caz, ai obligația morală să folosești materiale de calitate și să iei toate măsurile necesare pentru ca ancorele pe care le montezi să fie solide și sigure. Dacă nu ai experiența necesară, dacă nu dispui de materialele adecvate sau dacă nu ești pregătit să-ți asumi răspunderea pentru calitatea și siguranța ancorelor montate, este mai bine să nu te angajezi în asemenea acțiuni!
Regrupări echipate cu ancore
Într-un traseu de cățărare tradițională, capul de coardă trebuie să fie capabil să aleagă un loc potrivit pentru regrupare și să construiască o ancoră sigură pentru întreaga echipă de coardă, folosind echipamentul pe care îl are asupra lui. Cu toate că aceste provocări îi adaugă și mai mult farmec acestui stil, din ce în ce mai multe trasee de aventură au regrupările echipate cu spituri, iar acestea reduc simțitor complexitatea ascensiunilor respective și contravin ideii de autonomie și de independență pe care se bazează acest stil.
Desigur, există și ancore montate în mod legitim, în locuri unde este absolut necesar să regrupezi (de exemplu, după o schimbare radicală de direcție a traseului, care ar induce frecări prea mari în corzi), dar unde nu există posibilități pentru a monta altfel de protecții. De asemenea, în anumite trasee am întâlnit ancore de regrupare echipate cu scopul de a fi folosite și ca ancore de rapel pentru coborârea din peretele respectiv (adesea, acestea deservesc mai multe trasee din zonă, cum este cazul liniilor de rapel amenajate pentru unele zone ale Peretelui Central din Vratsa, Bulgaria).
Totuși, în mod regretabil, am întâlnit și multe ancore de regrupare cu protecții fixe montate „pentru ca traseul să fie mai sigur”, în locul cărora un cățărător mai experimentat n-ar avea nicio problemă să construiască o regrupare perfect sigură folosind doar protecții mobile. În mod evident, în aceste cazuri, ancorele respective n-ar fi trebuit să existe!
Jim Donini (o legendă a cățărării americane) scria într-un mesaj pe forum-ul american Supertopo:
„Traseele de cățărare tradițională de mai multe lungimi de coardă sunt depreciate atunci când li se adaugă regrupări echipate, în ideea bizară de a le face mai confortabile. Una dintre plăcerile unui asemenea traseu este să-ți folosești judecata pentru a decide unde să te oprești și să regrupezi. (...) Regrupările echipate devalorizează cățărarea, atrag cățărătorii și exacerbează instinctul de turmă, generează dependență, împuținează oportunitățile de învățare pentru noii cățărători, înlătură o mare parte din aspectul exploratoriu al cățărării și nu sunt aproape niciodată necesare”.
Situația din România
La începutul anilor '90, escalada sportivă, care se practică exclusiv pe trasee complet echipate cu protecții permanente, a fost adoptată cu ușurință ca noul standard din cățărarea românească. În mod regretabil, în frenezia amenajării de trasee de escaladă sportivă care a urmat, s-a ignorat complet pluralismul disciplinelor din cățărare.
Multe dintre liniile în care s-ar fi putut folosi protecții mobile au fost transformate într-un fel de replică pe stâncă a panoului de cățărare din sală, iar caracterul multora dintre traseele „clasice” din pereții alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting) sub pretextul „reparării” lor, trecându-se cu vederea în mod egoist impactul pe care amenajările îl au asupra stâncii, care este sacrificată cu inconștiență, în loc să fie considerată o resursă limitată care trebuie să fie protejată. Mai mult, în mod stupid si iresponsabil, în anumite trasee au fost săpate prize care să permită cățărarea „la liber”!
Prin această acțiune sistematică de așa-zisă „modernizare” a traseelor, în multe cazuri, comunitățile de cățărători din zonele respective au mai căpătat încă vreo câteva linii de escaladă sportivă mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niște posibile provocări pentru generațiile actuale și viitoare, care ar fi avut astfel la dispoziție un teren pe care să învețe tehnicile de cățărare pe fisuri si de asigurare cu protecții mobile, să redescopere aventura și să-și formeze un nou fel de a privi cățărarea.
Odată cu proliferarea escaladei sportive, din care angajamentul și aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilități cu conceptul de sport, a început să se răspândească și ideea absurdă că parcurgerea unui traseu de cățărare trebuie să fie lipsită de riscuri și că orice cățărător are dreptul democratic de a se cățăra în deplină siguranță pe orice traseu, indiferent de caracterul liniei respective sau de nivelul cățărătorului. De aici, n-a mai fost decât un pas până la cristalizarea ideii că protecțiile fixe reprezintă normalitatea și că indiferent de natura lui, orice traseu de cățărare trebuie să fie amenajat spre folosul tuturor celor care vor să se cațăre pe linia respectivă (ceea ce presupune și o activitate de întreținere: curățare periodică, păstrarea asigurărilor în stare optimă etc.).
De obicei, scopul declarat al acțiunilor de modificare a condițiilor de asigurare este „repararea traseelor”. (Îți mai amintești definiția traseului de cățărare? Cum să repari o linie imaginară?!). În realitate, asigurările suplimentare sunt montate pentru a reduce dificultatea percepută a traseelor la un nivel accesibil cățărătorilor sportivi majoritari, care de obicei nu au cunoștințele, echipamentul sau însușirile mentale necesare pentru parcurgerea liniilor respective în starea lor naturală, fără aceste modificări care să le facă „mai sigure”.
În mod evident, această perspectivă deformată a cățărătorilor români asupra traseelor de cățărare este viciată de un puternic specific național și ar trebui să fie corectată în sensul alinierii ei cu standardele și cu tendințele internaționale, motiv pentru care, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringentă. Reconsiderarea modului în care interacționăm cu stânca, a motivelor pentru care ne cățărăm și a relației pe care o avem cu ceilalți cățărători ar putea duce în timp la recuperarea spiritului pierdut al cățărării, la împiedicarea distrugerii stâncii prin montarea excesivă a protecțiilor fixe și la dezvoltarea unor stiluri pure de cățărare, care să fie în ton cu practica modernă din restul lumii.
Cățărarea tradițională sau de aventură și escalada sportivă nu se exclud reciproc. Aceste discipline pot coexista, fiecare pe propriul ei teren, singura condiție fiind ca practicanții lor să se respecte unii pe alții și împreună să respecte stânca pe care se cațără.
Considerații etice
Pentru a-și ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur și simplu din ignoranță, unii cățărători distorsionează principiile simple ale cățărării tradiționale, inventând tot felul de excepții ale acestora sau invocând în mod convenabil reguli specifice altor stiluri de cățărare sau argumente rupte din contextul lor istoric și geografic care să le permită montarea de protecții fixe (considerate „mai sigure”) în traseele în care se pot folosi protecții mobile.
Din păcate, aceste răstălmăciri ale „restricțiilor” stilului tradițional se propagă în mod folcloric printre cățărători și, în absența altor surse credibile de informații, ajung adesea să fie adoptate ca reguli valide, capabile să legitimeze renunțarea la normele de etică și la standardele stilului de cățărare intenționat pentru o anumită ascensiune. Rezultatul acestor compromisuri este în cel mai bun caz un traseu hibrid, adică un traseu în care este necesar să montezi protecții mobile, dar care este și echipat parțial cu protecții fixe, cu toate că acestea nu sunt strict necesare. Totuși, am observat că un asemenea traseu nu reușește să-i atragă nici pe practicanții escaladei sportive, pentru care „spiturile” sunt prea puține, nici pe cei care preferă cățărarea curată, pentru care existența protecțiilor permanente lângă fisurile din traseu este inacceptabilă.
Singura situație din cățărarea tradițională în care mi se pare acceptabilă montarea de protecții fixe în locuri unde se pot monta și protecții mobile este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele care nu au o retragere „pe sus”. Pentru coborârea din asemenea trasee, cățărătorii ar fi puși în situația să lase în urmă ancore cu protecții mobile sau bucle de chingă sau de cordelină legate după diferite protecții naturale. În aceste condiții, două ancore permanente prevăzute cu inel și eventual vopsite astfel încât să fie cât mai puțin vizibile par să se potrivească mult mai bine cu ideea de protejare a stâncii pe care se bazează acest stil de cățărare decât materialele rămase în perete după trecerea cățărătorilor.
Se afirmă adesea că „montarea de protecții fixe pe traseu sau în regrupări rămâne la alegerea cățărătorului care face premiera traseului” dar ideea că un cățărător are libertatea să distrugă stânca după bunul lui plac nu are nimic în comun cu spiritul cățărării curate. De fapt, această regulă funcționa doar la începuturile „alpinismului eroic” sau ale cățărării big-wall, pe vremea când singurele protecții posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astăzi ea este perimată. Încă din anii '70, odată cu răspândirea protecțiilor mobile, cățărătorii au început să adopte normele eticii „clean climbing” (cățărarea curată) care promovează protejarea stâncii prin eliminarea protecțiilor distructive.
Atunci când dificultățile întâlnite într-un traseu care poate fi totuși asigurat cu protecții mobile (dar poate nu „suficient” de dese sau de solide ...) îl depășesc, cățărătorul are întotdeauna soluția renunțării la ascensiune, în loc să modifice natura traseului prin adăugarea de protecții fixe. Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu se va găsi un alt cățărător care va fi capabil să urce traseul respectiv fără să distrugă stânca, folosind doar posibilitățile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia plăcerea unei ascensiuni curate!
„Nu orice traseu este pentru toți cățărătorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice. (...) Așteptarea este și ea necesară; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neapărat să fie astăzi.”
Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)
O alta idee greșită (dar foarte vehiculată) este că „pitoanele și ancorele montate în găuri forate sunt permise, dacă acestea au fost montate de jos în sus de către capul de coardă, în timpul premierei traseului”.
Într-adevăr, în cățărarea tradițională capul de coardă montează asigurările necesare pe măsură ce se cațără, dar în forma de cățărare curată practicată în prezent, protecțiile fixe care deteriorează stânca nu mai au ce căuta acolo unde se pot folosi protecții mobile. În plus, pentru cel care va repeta traseul nu contează dacă pentru montarea unei ancore permanente lângă o fisură care primește protecții mobile, cățărătorul respectiv a folosit o coardă legată de sus, a stat suspendat într-un cârlig sau a făcut eforturi să-și mențină echilibrul pe prize, după cum nu are importanță nici dacă a găurit stânca folosind o mașină de găurit sau dacă a muncit o jumătate de oră cu dalta și ciocanul. Singurul lucru care contează este rezultatul acțiunii: o protecție fixă care strică stânca și urâțește traseul!
Din păcate, cei care montează „spituri” de-a lungul fisurilor argumentează adesea că „dacă nu vrei protecțiile montate de mine, n-ai decât să nu le asiguri”, dar simplul fapt că ai posibilitatea să folosești protecțiile fixe existente în traseu, indiferent dacă le asiguri sau nu, va scădea substanțial provocarea și implicit, satisfacția ascensiunii.
Așa cum cei care vor siguranță totală în cățărare au la dispoziție o multitudine de structuri artificiale și nenumărate trasee de escaladă sportivă complet echipate, și cei care preferă cățărarea curată au nevoie de trasee în care să găsească angajamentul dorit și libertatea de a fi ei înșiși responsabili pentru siguranța proprie, în locul confortului mental oferit de protecțiile permanente montate de alții. Ține-ți egoismul în frâu și nu le răpi acestora plăcerea cățărării pe traseele dorite prin echiparea acestora cu spituri inutile!
Uneori, montarea de protecții fixe în traseele de trad este justificată în mod ipocrit prin grija față de ceilalți: „am vrut ca traseul să fie mai sigur pentru cățărători” sau „am bătut niște pitoane și le-am lăsat acolo ca să vadă cățărătorii pe unde merge traseul”.
Grija față de ceilalți trebuie manifestată mai curând prin preocuparea de a păstra stânca în forma ei naturală, neafectată de trecerea cățărătorilor. În această privință, premierele multora dintre liniile istorice din pereții alpini sau din zonele care au reprezentat locul de naștere al cățărării din Europa (Alpi, Dolomiți, falezele marine din Marea Britanie etc.) constituie un model demn de urmat. De regulă, deschizătorii aceste trasee nu lăsau în urmă pitoane sau alte piese de echipament decât în mod accidental, atunci când secunzii nu mai reușeau să le recupereze, ceea ce reflectă preocuparea cățărătorilor pentru protejarea caracterul natural al stâncii, astfel încât parcurgerea ulterioară a traseelor să rămână la același nivel de dificultate ca al premierei, iar aventura celor care aveau să repete ascensiunile respective să nu fie denaturată.
Totuși, trebuie menționat că în anumite zone „istorice” celebre, cățărarea a devenit în timp o activitate comercială, iar unele trasee mai frecventate au început să fie echipate cu pitoane, iar mai târziu chiar și cu ancore forate, de multe ori chiar de către ghizii de cățărare, care „aseptizează” traseele pentru a-și ușura munca și pentru a oferi mai multa siguranță clienților plătitori. Cățărătorii trebuie să înțeleagă că aceste acțiuni nu reprezintă modele de urmat, ci mai curând abateri de la regulile care ar trebui să fie respectate de toți cei implicați.