Manual de cățărare tradițională

Protecțiile fixe (permanente)

Cuprinsul capitolului

Potrivit definiției traseului de cățărare pe care am enunțat-o în capitolul „Regulile jocului“, protecțiile folosite de cățărători în timpul ascensiunii nu sunt o componentă a traseului. La fel ca buclele de asigurare, corzile sau restul echipamentului, acestea sunt doar niște mijloace folosite pentru parcurgerea liniei respective, care definesc cel mult stilul ascensiunii, nu și natura traseului. Din aceasta cauză, în mod ideal, cățărătorii ar trebui să aibă libertatea de a-și alege singuri atât linia de urmat, cât și condițiile de asigurare  pe care le consideră necesare.

Desigur, nu orice linie poate fi parcursă în stilul tradițional, dar traseele în care capul de coardă își poate monta el însuși protecțiile pe măsură ce înaintează ar trebui să fie complet lipsite de protecții permanente, astfel încât cățărătorii să aibă posibilitatea de a aplica nestingheriți regulile acestui stil, în care nu există o cale de mijloc: fie ești pregătit fizic, tehnic, mental și logistic să-ți asumi nivelul de risc pe care îl presupune parcurgerea traseului, fie renunți la ascensiune (în ideea că orgoliul rănit se reface mai repede decât oasele rupte).

În 2012 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizează asupra necesitații ca stânca adecvată cățărării curate să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea stilurilor de cățărare:

UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)

Cu toate acestea, prin traseele considerate „de trad“ sau „de aventură“ există destule pitoane și ancore chimice sau mecanice care nu erau neapărat necesare, dar care fie au fost montate la premieră, fie au fost adăugate în ascensiunile (sau „reparațiile“) ulterioare, iar acestea sunt folosite frecvent de cățărători pentru asigurare și/sau pentru regrupare.

Din acest motiv, am considerat că este necesar ca acest manual să conțină și un capitol dedicat protecțiilor fixe întâlnite în aceste trasee. Totuși, nu am furnizat aici informații despre baterea corectă a pitoanelor sau despre montarea ancorelor mecanice sau chimice, ci mai curând am formulat argumente împotriva folosirii acestor tipuri de protecții în traseele în care pot fi folosite protecții mobile.


Top

Locul pitoanelor este la muzeu

Diferite modele de pitoane

Pitoanele sunt protecții metalice prevăzute cu o ureche sau cu un inel pentru asigurare, care se împănează forțat între pereții fisurilor prin baterea cu ciocanul.

Cel mai adesea, partea care se introduce în fisură are formă de lamă subțiată spre vârf, însă există și alte tipuri de pitoane, cum sunt cele profilate, cu secțiunea în formă de U, V sau Z, care se folosesc în fisurile mai largi. De obicei, pitoanele sunt fabricate fie din oțel moale, fie din oțel aliat, dar pentru unele modele sunt folosite aliaje cu titan sau alte metale.

Pentru că folosirea pitoanelor duce la degradarea stâncii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani (dar și pentru că atât pitoanele cât și ciocanul necesar pentru baterea lor cântăresc destul de mult), în ultimele decenii cățărătorii au renunțat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive și brutale în favoarea protecțiilor mobile, care sunt mai ușoare, mai ușor de folosit și care nu deteriorează stânca.

În concluzie, în prezent, locul pitoanelor este la muzeu, nu în traseele de cățărare! Atunci când te cațeri pe un traseu „de aventură“ ar fi bine să renunți la pitoane, iar în locul lor să folosești protecții mobile, astfel încât pe stâncă să rămână cât mai puține urme al trecerii tale.

Chiar și în cățărarea „big wall“, în care se foloseau intensiv pitoanele, curentul „clean climbing“ (cățărare curată, fără pitoane) inițiat în S.U.A. la începutul anilor '70 a devenit etica actuală. În Yosemite se urcă acum „hammerless“ (fără ciocan) trasee în care înainte nu s-ar fi intrat fără un sac de pitoane, iar în locul gradelor „A“ (aid - artificial) au apărut gradele „C“ (clean - curat, cu protecții nedistructive), cu care se cotează dificultatea traseelor urcate în acest stil.

Dacă din diferite motive, vei considera totuși că nu te poți dispensa de pitoane pentru o anumită ascensiune, încearcă măcar să folosești pitoane „de firmă“ din oțel aliat, care sunt mai puțin susceptibile să rămână înțepenite prin îndoirea lor în interiorul fisurii (așa cum se întâmpla adesea cu pitoanele din oțel moale) și să faci tot posibilul să nu le abandonezi în traseu (oricum, la cât costă pitoanele bune, e destul de puțin probabil că o să vrei să te desparți de ele...). De asemenea, pentru că scoaterea pitoanelor este adesea o operațiune mai distructivă decât baterea lor, trebuie să-i ceri secundului să le recupereze cu mare atenție, pentru a nu strica și mai mult fisura.

Cablu pentru scoaterea pitoanelor În cazul pitoanelor bătute în fisuri verticale, poți aplica o metodă „constructivă“ de recuperare, astfel încât, chiar dacă fisura a fost deja lărgită prin baterea pitonului, măcar gaura rămasă după scoaterea acestuia să aibă șansa de a căpăta o formă care să permită pe viitor montarea unei nuci.

Pentru aceasta, mai întâi bate pitonul în sus, în lungul fisurii, apoi înapoi în jos, dar cu grijă, astfel încât să nu depășești poziția lui inițială.

După ce ai slăbit pitonul, mișcă-l ușor în sus până la jumătatea cursei, apoi bate-l în afară folosind un cablu special prins de urechea pitonului și de ciocan cu două carabiniere „de sacrificiu“.

Cablul din imaginea alăturată este fabricat de Cassin, dar acesta poate fi confecționat formând niște bucle la capetele unei bucăți de cablu din oțel de 4-5 mm diametru și cca. 80 cm lungime, prin sertizarea unor manșoane metalice cu o presă specială (dacă ai una sau dacă știi persoana potrivită...).

În locul cablului, poate fi folosită și o buclă de chingă sau de cordelină, dar aceasta nu este la fel de eficientă datorită elasticitații materialului.

Situația din traseele din România

Prin comparație cu traseele din zonele cu tradiție în cățărare ale Europei, așa-zisele trasee „clasice“ deschise în trecut în pereții din România constituie o anomalie, pentru că la noi, contrar regulilor internaționale de bună practică, mai toate pitoanele folosite la premieră erau lăsate în mod deliberat în traseu.

Un motiv ar fi că după regulile vremii, trebuia ca pitoanele să rămână în urmă pentru a face dovada ascensiunii liniei respective, pentru că premiera urma să fie verificată și „omologată“ de către o altă echipă trimisă de Federația de Alpinism, care - în baza acestor confirmări ale performanțelor - atribuia (după niște baremuri) categorii sportive și indemnizații autorilor traseelor.

Un alt motiv al echipării traseelor este faptul că unele dintre „premiere“ erau realizate după mai multe intrări în perete și cățărătorii aveau nevoie de pitoanele din traseu pentru a ajunge la punctul cel mai înalt atins în încercarea precedentă, neștiind totuși dacă „de data aceasta“ aveau să finalizeze ascensiunea. O altă cauză pentru abandonarea pitoanelor în traseu ar putea fi faptul că multe dintre acestea erau confecționate din oțel moale și se îndoiau în fisuri, devenind foarte greu de scos sau de refolosit.

Topo

Cu timpul, datorită perpetuării acestei stări de fapt, dar și datorită lipsei cronice a informațiilor despre cățărarea din restul lumii din timpul regimului comunist, echiparea cu pitoane „permanente” a traseelor de la noi s-a generalizat, acestea fiind folosite pentru orientare și asigurare de către toți cățărătorii care repetau ascensiunea.

Din aceasta cauză, mulți dintre cățărătorii români au ajuns să considere în prezent că „pitonarea” traseelor de cățărare este o condiție strict necesară, iar pentru unii dintre ei, traseul de cățărare este definit doar de șirul de protecții fixe care trasează linia pe care trebuie să se desfășoare cățărarea, adică „dacă traseul nu este echipat, el nu există“.

(Să nu uităm că în România încă se mai spune „cățărătorul X a pitonat - sau «a bătut» - un traseu nou“ în loc de “X a urcat un traseu în premieră“!).

Cu toate că evoluția spectaculoasă a echipamentul de cățărare a făcut ca aceste mijloace de asigurare primitive să devină perimate, în zilele noastre încă mai există cățărători care continuă să bată pitoane prin trasee. Un posibil motiv ar fi faptul că în descrierile traseelor „clasice“ din munții noștri, care au fost publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel s. a. (dar care încă mai sunt folosite din lipsă de alte surse), lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea întotdeauna și câteva pitoane.

De asemenea, învățăturile transmise în mod „folcloric“ de la anumiți exponenți ai vechilor generații de cățărători către începătorii din prezent întrețin ideea că pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea în siguranță a liniilor respective, în pofida abundenței din zilele noastre a informațiilor care demonstrează contrariul.

Pericolul pitoanelor găsite în trasee

În anumite trasee „de aventura“, unele dintre pitoanele folosite la premieră sau la ascensiunile ulterioare au fost lăsate în urmă, fie în mod deliberat, fie accidental, atunci cand acestea nu au mai putut fi scoase. În timp, multe dintre aceste pitoane au ruginit sau au fost slăbite de ciclurile de îngheț/dezgheț și au dispărut, dar în trasee au mai rămas destule „relicve“, pe care unii cățărători încă le mai folosesc pentru asigurare, fără să realizeze pericolul pe care îl reprezintă acestea.

Standardele UIAA122/EN569 în care sunt stabilite condițiile pe care trebuie să le respecte pitoanele au doar rolul de a le impune fabricanților anumite condiții de calitate referitoare la proprietățile materialelor folosite și la caracteristicile mecanice și geometrice ale pitoanelor. Aceste standarde nu au nicio relevanță în privința rezistențelor asigurărilor cu pitoane din traseele de cățărare, care depind doar de nivelurile de competență ale cățăratorilor care au bătut pitoanele respective.

Din acest motiv, pitoanele bătute de capul de coardă ar trebui să fie scoase întotdeauna de către secund, astfel încât în urma echipei să nu rămână protecții „fixe“ cu rezistență incertă, care ar reprezenta adevărate capcane pentru ceilalți cățărători.

Conform studiului realizat de Jim Titt pentru British Mountaineering Council este practic imposibil să evaluezi rezistența unui piton găsit într-un traseu. Deși partea vizibilă a pitonului poate părea solidă, nu știi niciodată ce se ascunde în interiorul fisurii: cât de lung este pitonul, cât de avansată este coroziunea lui, cât de alterată este roca etc.

Piton

Din această cauză, un piton îi este de folos doar cățărătorului care l-a bătut, pentru că acesta este singurul care știe ce dimensiuni și ce caracteristici mecanice are pitonul respectiv, cât de bine este fixat și câtă încredere poate avea în acea asigurare.

Mai mult, pitonul respectiv este „de încredere“ doar imediat după ce a fost bătut, datorită caracterului imprevizibil al comportamentul lui în timp. Coroziunea, dilatarea sau contracția pitonului și/sau a stâncii datorate variațiilor de temperatură, eroziunea rocii, lubrifierea suprafeței de contact dintre piton și pereții fisurii datorată umezelii și alți factori asemănători pot afecta rezistența și stabilitatea pitonului în moduri absolut incontrolabile, chiar și de la o zi la alta !

În aceste condiții, cățărătorii care aleg să folosească pentru asigurare pitoanele din trasee se angajează într-o „ruletă rusească“ foarte periculoasă, care nu are nimic în comun cu modul responsabil în care trebuie să fie analizate și acceptate riscurile în cățărare.

Atunci când te angajezi într-un traseu „de aventură”, folosești niște materiale (coardă, bucle, carabiniere etc.) ale căror caracteristici sunt garantate de fabricant conform unor norme obligatorii și nu ai dubii asupra rezistenței acestora, iar atunci cand montezi corect, în stâncă solidă niște protecții mobile, ai o idee destul de clară despre solicitările pe care acestea sunt capabile să le suporte. Poți spune același lucru despre pitoanele pe care le găsești în traseu ?

Ce rost mai are să te preocupe proprietățile corzii (când o cumperi, cauți una cu „numere” cât mai bune, nu-i așa?) sau rezistența buclelor sau a carabinierelor, dacă le folosești pentru a te „asigura” în inelul sudat al unei țevi înțepenite precar într-o fisură sau în urechea ruginită a unui piton care pare un exponat din secțiunea „epoca fierului” a muzeului de arheologie ?! De ce ai vrea să introduci o verigă atât de slabă în lanțul de asigurare?

În concluzie, pentru siguranța ta, este de preferat să eviți folosirea pitoanelor fixe găsite în trasee (chiar dacă par să fi fost bătute recent) și să încerci să găsești posibilități alternative de asigurare cu protecții mobile.

Dacă nu ai de ales și trebuie să folosești un piton „permanent“, încearcă să verifici cât de cât rezistența acestuia prin smucituri aplicate în lungul fisurii și spre exterior cu ajutorul unei bucle (vei fi surprins să descoperi cât de multe pitoane care par solide la prima vedere pot fi scoase cu mână în acest fel), eventual verifică dacă sunetul scos la lovirea cu un obiect metalic (carabinieră, hex etc.) nu este înfundat, caz în care pitonul ar putea fi slăbit și nesigur.

Totuși, trebuie să fii conștient că de fapt, aceste metode de „verificare” nu sunt de mare folos, pentru că forțele pe care le-ai putea produce trăgând cu mâna de piton nu sunt nici pe departe comparabile cu forțele care pot apărea în cazul unei căderi a capului de coardă, iar sunetul acestuia îți da un indiciu mult prea vag despre contactul lui cu pereții fisurii.

Dacă după „verificare“ (ai observat ghilimelele, nu?) alegi să folosești pitonul respectiv (eventual asigurându-l cu un atenuator de șoc), cațără-te cu precauție deasupra acestuia și încearcă să montezi cât mai repede o protecție solidă.


Dacă în cazul asigurării pitoanelor de pe parcursul lungimii de coardă ai ceva mai multe șanse să scapi ieftin în cazul unei căderi (pentru că până la urma unul dintre „cuie“ s-ar putea să reziste...), în cazul ancorelor de rapel situația este complet diferită, pentru că o asemenea ancoră este singura legătură cu stânca a celui care face rapelul, ceea ce înseamnă că cedarea ei poate produce accidente mortale.

Dată fiind importanța acestei ancore pentru siguranța ta, dacă vrei să folosești pitoanele „pentru rapel“ pe care le-ai găsit undeva pe retragerea din traseu, trebuie să iei în calcul multe ipoteze: posibilitatea ca acestea să fi fost bătute de o echipă rătăcită care a trebuit să se descurce doar cu ce avea la îndemână, faptul ca pitoanele respective ar fi putut să fie făcute „pe genunchi“ într-un garaj, dintr-o bucată de cornier găsită la fier vechi, eventualitatea ca cel care le-a bătut să nu fi avut nicio idee despre cum se bat pitoanele etc. În acest caz, dacă ții cont și de posibilele efecte ale coroziunii și de comportamentul imprevizibil în timp al pitoanelor, poate te gândești de două ori înainte să le folosești!

Cel mai bine ar fi să cauți niște protecții naturale solide (copac, bolovan încastrat, colț de stâncă, clepsidră...) pe care să le echipezi cu bucle de chingă sau de cordelină, eventual să construiești o ancoră de rapel din două protecții mobile solide (dacă ai impresia că acestea sunt prea scumpe pentru a fi lăsate în urmă, încearcă să apreciezi cam câți bani valorează viețile membrilor echipei tale de coardă!).


La fel stau lucrurile și în cazul regrupărilor „echipate” cu pitoane, care în cazul unei căderi cu factor 2 pot deveni singura legătură cu planeta a echipei de coardă: dacă după „verificarea” acestora (din nou, ai observat ghilimelele, nu?) alegi totuși să le folosești, caută posibilități pentru montarea de protecții mobile pe care să le integrezi în componența ancorei de regrupare, astfel încât să fii sigur că aceasta poate face față tuturor solicitărilor care pot apărea.

Dacă nu reușești să montezi protecții suplimentare, cel mai indicat ar fi să cauți o altă poziție de regrupare care să-ți ofere posibilități mai bune pentru construirea unei ancore solide și sigure, pentru că într-adevar, o ancoră de regrupare compusă din protecții mobile montate de tine și legate corect este mult mai sigură decât cele câteva pitoane cu rezistență incertă bătute de un cățărător anonim acum nu se știe cât timp.



Top

Ancore mecanice și chimice

Situația din România

La începutul anilor '90, escalada sportivă, care se practică exclusiv pe trasee complet echipate, a fost adoptată cu ușurință ca noul standard din cățărarea românească. Odată cu proliferarea acestei discipline, din care angajamentul și aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilități cu conceptul de sport, a început să se răspândească și ideea absurdă că parcurgerea unui traseu de cățărare trebuie să fie lipsită de riscuri obiective și că orice cățărător are dreptul democratic de a se cățăra în deplină siguranță pe orice traseu, indiferent de caracterul liniei respective sau de nivelul cățărătorului.

De aici, n-a mai fost decât un pas până la cristalizarea ideii că protecțiile fixe reprezintă normalitatea și că indiferent de natura lui, orice traseu de cățărare trebuie să fie amenajat spre folosul celor care vor să se cațere pe linia respectivă (ceea ce presupune și o activitate de întreținere: curățare periodică, păstrarea asigurărilor în stare optimă etc.).

Astfel, datorită ignoranței și/sau intoleranței față de ideea de diversitate a disciplinelor din cățărare, unii cățărători pretind din ce în ce mai insistent ca traseele pe care ei le consideră periculoase, adică cele lipsite de protecții permanente solide, cum sunt vechile trasee „pitonate“ din pereții alpini, să fie echipate cu „spituri“, chiar dacă linia respectivă ar putea fi parcursă folosind doar protecții mobile și asigurări naturale.

De obicei, scopul declarat al acțiunilor de modificare a condițiilor de asigurare este „repararea traseelor“. (Îți mai amintești definiția traseului de cățărare? Cum să repari o linie imaginară?!). În realitate, asigurările suplimentare sunt montate pentru a reduce dificultatea percepută a traseelor la un nivel accesibil cățărătorilor sportivi majoritari, care de obicei nu au cunoștințele, echipamentul sau însușirile mentale necesare pentru parcurgerea liniilor respective în starea lor naturală, fără aceste modificări care să le facă „mai sigure“.

În mod evident, această perspectivă deformată a cățărătorilor români asupra traseelor de cățărare este viciată de un puternic specific național și ar trebui să fie corectată în sensul alinierii ei cu standardele și cu tendințele internaționale.

Singura situație din cățărarea tradițională în care mi se pare acceptabilă montarea de „spituri“ în locuri unde se pot monta și protecții mobile este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele frecventate care nu au o retragere „pe sus“.

Pentru coborârea din asemenea trasee, cățărătorii ar fi puși în situația să amenajeze ancore de rapel cu protecții mobile pe care să le abandoneze în perete sau ar trebui să lase în urmă bucle de chingă sau de cordelină legate după copaci, colți de stâncă sau clepsidre.

În aceste condiții, două ancore permanente prevăzute cu inel și eventual vopsite astfel încât să fie cât mai puțin vizibile par să se potrivească mult mai bine cu ideea de protejare a stâncii pe care se bazează acest stil de cățărare decât materialele rămase în perete după trecerea cățărătorilor.

Folosirea spiturilor în traseele de aventură

De fiecare dată când m-am exprimat împotriva folosirii de ancore mecanice sau chimice în traseele de aventură, am precizat că mă refeream doar la pasajele în care pot fi folosite protecții mobile sau naturale, pentru că sunt conștient că spiturile au totuși locul lor în acest stil de cățărare (dar nu și în cățărarea curată!).

Aceste trasee au de obicei mai multe lungimi de coardă, iar pe parcurs, sistemele de fisuri în care se pot folosi protecții mobile alternează adesea cu fețe compacte, în care singurele protecții posibile sunt ancorele forate.

Un asemenea traseu este cel din fotografiile de mai jos, pe care l-am urcat în 2010 în peretele Caporal din Valle del'Orco. Prima lungime (cam F6b+) se poate asigura curat, așadar nu are protecții fixe, apoi urmează lungimea de coardă numită „Orecchio del Pachidermo“ în care se parcurge „curat“ o fisură superbă (stânga). Aceasta duce la baza unor fețe complet lipsite de fisuri (Placca Argentata), unde pe aproximativ 45 m de „finețuri“ de gradul 6c, asigurarea se face exclusiv cu spituri (dreapta). Mai sus, o altă fisură perfectă, numită „Rattle Snake“, se asigură din nou integral cu protecții mobile.

Orecchio del Pachidermo       Placca Argentata

Totuși, chiar dacă uneori folosirea spiturilor este justificată într-un traseu de aventură nou (pentru că în cele existente, nici nu se pune problema să mai adaugi protecții fixe!), înainte de a le monta, încearcă să judeci cât mai obiectiv necesitatea lor. Poate că în pasajul respectiv, un cățărător mai bun decât tine ar putea să găsească posibilități naturale de asigurare sau la fel de bine, ar putea să nu simtă nevoia de protecție sau ar putea să fie dispus să-și asume riscuri mai mari decât cele care pe tine te paralizează, iar în acest caz, atitudinea „este traseul meu și fac ce vreau!“ ar fi o manifestare a unui egocentrism extrem.

De asemenea, trebuie să fii conștient că atunci când folosești protecții mobile, le montezi doar pentru tine, dar ancorele forate permanente pe care vrei să le montezi vor fi folosite de toți cei care vor urca traseul în viitor, ceea ce înseamnă că montând spiturile respective, devii responsabil pentru siguranța acestora. În acest caz, ai obligația morală să folosești materiale de calitate și să iei toate măsurile necesare pentru ca ancorele pe care le montezi să fie solide și sigure.

Regrupari echipate cu ancore

Într-un traseu de cățărare tradițională, capul de coardă trebuie să-și folosească judecata și abilitățile pentru a alege un loc potrivit pentru regrupare și pentru a construi (cu echipamentul pe care îl are asupra lui) o ancoră sigură pentru întreaga echipă de coardă, iar aceste atribuții fac parte dintre plăcerile acestui stil. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe trasee de aventură au regrupările echipate cu spituri, iar acestea reduc simțitor provocările ascensiunilor respective și contrazic atât ideea de autonomie și de independență pe care se bazează acest stil, cât și caracterul lui exploratoriu.

Desigur, există și ancore montate în mod legitim, în locuri unde este absolut necesar să regrupezi, dar nu există posibilități pentru a monta altfel de protecții. De asemenea, am întâlnit ancore de regrupare echipate cu scopul de a fi folosite și ca ancore de rapel pentru coborârea din peretele respectiv (adesea, acestea deservesc mai multe trasee din zonă, cum este cazul liniilor de rapel amenajate pentru anumite zone ale Peretelui Central din Vratsa, Bulgaria).

Totuși, în mod regretabil, am întâlnit și multe ancore de regrupare cu protecții fixe montate „pentru ca traseul să fie mai sigur“, în locul cărora un cățărător mai experimentat n-ar avea nicio problemă să construiască o regrupare perfect sigură folosind doar protecții mobile. În mod evident, în aceste cazuri, ancorele respective n-ar fi trebuit să existe!

 „Traseele de cățărare traditională de mai multe lungimi de coardă sunt depreciate atunci când li se adaugă regrupări echipate, în ideea bizară de a le face mai confortabile. Una dintre bucuriile unui asemenea traseu este să-ți folosești judecata pentru a decide unde să te oprești și să regrupezi. O condiție necesară pentru o regrupare este existența plasamentelor pentru protecții... ancorele echipate cu spituri sunt rareori necesare în traseele tradiționale. În ultimele șase decenii, am urcat sute de trasee în întreaga lume, multe dintre ele pe teren virgin, iar în acestea a trebuit să folosesc ancore forate manual pentru regrupari de exact două ori.

Regrupările echipate...

Un tânăr cățărător m-a întrebat odată: «de unde știi unde să regrupezi, dacă nu există o ancoră echipată?»
Ce zici de asta? “


Jim Donini (legendă a cățărării americane) într-un mesaj pe forum-ul Supertopo


Top

Considerații etice

Escalada sportivă nu este singura formă de cățărare

În mod regretabil, în frenezia amenajării de trasee de escaladă sportivă care s-a manifestat în România dupa '89, s-a produs o denaturare a cățărării prin transformarea ei într-o activitate sportivă lipsită de riscuri, ignorându-se complet pluralismul disciplinelor din cățărare. Multe dintre liniile în care s-ar fi putut folosi protecții mobile au fost transformate într-un fel de replică pe stâncă a panoului de cățărare din sală, iar caracterul multora dintre traseele „clasice“ din pereții alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting) sub pretextul „reparării“ lor. În această acțiune sistematică de „democratizare“ a cățărării, a fost trecut cu vederea în mod egoist impactul pe care amenajările îl au asupra stâncii, care este sacrificată în mod iresponsabil, în loc să fie considerată o resursă limitată care trebuie să fie protejată.

În multe cazuri, comunitățile de cățărători din zonele respective au căpătat niște trasee de escaladă sportivă mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niște posibile provocări pentru generațiile actuale și viitoare, care ar fi avut astfel la dispoziție un teren pe care să învețe tehnicile de cățărare pe fisuri si de asigurare cu protecții mobile, să redescopere aventura și să-și formeze un nou fel de a privi cățărarea.

În aceste condiții, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringentă. Reconsiderarea modului în care interacționăm cu stânca, a motivelor pentru care ne cățărăm și a relației pe care o avem cu ceilalți cățărători ar putea duce în timp la recuperarea spiritului pierdut al cățărării, la împiedicarea distrugerii stâncii prin montarea excesivă a protecțiilor fixe și la dezvoltarea unor stiluri pure de cățărare, care să fie în ton cu practica modernă internațională.

Cățărarea tradițională și escalada sportivă nu se exclud reciproc. Din contra, cele doua discipline pot coexista - având fiecare propriul teren de desfășurare - singura condiție fiind ca practicanții lor să se respecte unii pe alții și împreună să respecte stânca pe care se cațără.

Concepții greșite despre montarea protecțiilor fixe în traseele care pot fi parcurse cu protecții mobile

Pentru a-și ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur și simplu din ignoranță, unii cățărători distorsionează principiile simple ale cățărării tradiționale, inventând tot felul de excepții ale acestora sau invocând în mod convenabil reguli specifice altor stiluri de cățărare sau argumente rupte din contextul lor istoric și geografic care să le permită montarea de protecții fixe (considerate „mai sigure“) în traseele în care se pot folosi protecții mobile.

Din păcate, aceste răstălmăciri ale „restricțiilor“ stilului tradițional se propagă în mod folcloric printre cățărători și ajung adesea (în absența altor surse credibile de informații) să fie adoptate ca reguli valide, care legitimează renunțarea la normele de etică și la standardele stilului de cățărare intenționat pentru o anumită ascensiune.

Rezultatul acestor compromisuri este în cel mai bun caz un traseu hibrid (o linie în care este necesară montarea de protecții mobile, dar care este și echipată parțial cu protecții fixe), dar am observat că un asemenea traseu nu reușește să-i atragă nici pe practicanții escaladei sportive, pentru care spiturile sunt prea puține, nici pe cei care preferă cățărarea curată, pentru care existența protecțiilor permanente lângă fisurile din traseu este inacceptabilă.


Se afirmă adesea că „montarea de protecții fixe pe traseu sau în regrupări rămâne la alegerea cățărătorului care face premiera traseului“, dar ideea că un cățărător are libertatea să distrugă stânca după bunul lui plac nu are nimic în comun cu spiritul cățărării curate.

De fapt, aceasta regulă funcționa la începuturile „alpinismului eroic“ sau ale cățărării big-wall, pe vremea când singurele protecții posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astăzi ea este perimată. Încă din anii '70, odată cu răspândirea protecțiilor mobile, în aceste discipline au fost adoptate normele eticii „clean climbing“ care promovează protejarea stâncii prin eliminarea protecțiilor distructive, iar în prezent cei care mai recurg la mijloacele de asigurare care afectează stânca sunt acuzați de „stil deficitar“.


O alta idee greșită (dar foarte vehiculată) este că „protecțiile distructive“ (i. e. pitoanele și ancorele montate în găuri forate) sunt permise, dacă acestea au fost montate de jos în sus de către capul de coardă, în timpul premierei traseului“.

Summit

Într-adevăr, în cățărarea tradițională capul de coardă montează asigurările necesare pe măsură ce se cățăra, dar în forma de “trad“ practicată în prezent (cățărarea curată) protecțiile folosite pot fi doar cele mobile sau naturale. Protecțiile permanente care deteriorează stânca au devenit anacronice și nu mai au ce căuta în traseele în care se pot folosi protecții curate.

(În imagine este coperta revistei americane Summit din martie 1973, pe care desenul lui Sheridan Anderson proclama victoria cățărării curate în America; după aproape jumătate de secol, pitoanele încă mai sunt folosite în România...).

În plus, pentru cel care va repeta traseul nu contează dacă pentru montarea unei ancore permanente lângă o fisură care primește protecții mobile, cățărătorul respectiv a folosit o coardă legată de sus, a stat suspendat într-un cârlig sau a făcut eforturi să-și mențină echilibrul pe prize, după cum nu are importanță nici dacă a găurit stânca folosind o mașină de găurit roto-percutantă sau dacă a muncit o jumătate de oră cu dalta și ciocanul. Singurul lucru care contează este rezultatul acțiunii: o protecție fixă care strică stânca și urâțește traseul, montată de un cățărător depășit de nivelul traseului, pe care orgoliul l-a împins să recurgă la asemenea mijloace, în loc să renunțe pentru moment la ascensiune.

Din păcate, cei care montează „spituri“ de-a lungul fisurilor argumentează adesea că „dacă nu vrei protecțiile montate de mine, n-ai decât să nu le asiguri“, dar orice cățărător știe că simplul fapt că ai posibilitatea de a folosi protecțiile fixe existente în traseu, indiferent dacă le asiguri sau nu, va scădea substanțial provocarea și implicit nivelul și plăcerea ascensiunii.


Uneori, montarea de protecții fixe în traseele de trad este justificată în mod ipocrit prin grija față de ceilalți: „am vrut ca traseul să fie mai sigur pentru cățărători“ sau „am bătut niște pitoane și le-am lăsat acolo ca să vadă cățărătorii pe unde merge traseul“.

Totuși, grija față de ceilalți trebuie manifestată mai curând prin preocuparea de a păstra stânca în forma ei naturală, neafectată de ascensiuni (ceea ce constituie obiectivul esențial al cățărării tradiționale curate). În definitiv, cel care vrea siguranță totală în cățărare are la dispoziție structuri artificiale și nenumărate trasee de escaladă sportivă complet echipate, în timp ce practicantul cățărării curate va prefera angajamentul și libertatea de a fi el însuși responsabil pentru siguranța sa și a echipei sale de coardă, în locul confortului mental oferit de protecțiile permanente montate de alții.

În această privință, premierele multora dintre liniile istorice din pereții alpini sau din zonele care au reprezentat locul de naștere al cățărării din Europa (Alpi, Dolomiți, falezele marine din Marea Britanie etc.) constituie un model demn de urmat. În aceste trasee, cățărătorii nu lăsau în urmă pitoane sau alte piese de echipament decât în mod accidental, atunci când secunzii nu mai reușeau să le recupereze, ceea ce reflectă preocuparea deschizătorilor traseelor pentru protejarea caracterul lor natural și grija lor de a nu denatura aventura celor care aveau să repete ascensiunile respective, astfel încât parcurgerea ulterioară a traseelor să rămană la același nivel de dificultate ca al premierei.

Totuși, trebuie menționat că în anumite zone celebre, cățărarea a devenit în timp o activitate comercială, iar unele trasee „istorice“ mai frecventate au început să fie echipate cu pitoane, iar mai târziu chiar și cu ancore forate, de multe ori chiar de către ghizii de cățărare, care „aseptizează“ traseele pentru a-și ușura munca și pentru a oferi mai multa siguranță clienților plătitori. Cățărătorii trebuie să înțeleagă că aceste acțiuni nu reprezintă modele de urmat, ci mai curând abateri de la regulile care ar trebui să fie respectate de toți cei implicați.


Afirmația că „ancorele permanente sunt justificate, dacă nu există altă soluție“ este o altă scuză lamentabilă pentru coborârea traseului la nivelul cățărătorului. Atunci când dificultățile întâlnite într-un traseu care poate fi totuși asigurat cu protecții mobile (dar poate nu „suficient“ de dese sau de solide ...) îl depășesc, cățărătorul are întotdeauna soluția renunțării la ascensiune, în loc să modifice natura traseului prin adăugarea de protecții fixe. Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu se va găsi un alt cățărător care va fi capabil să urce traseul respectiv fără să distrugă stânca, folosind doar posibilitățile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia plăcerea unei ascensiuni curate!

„Nu orice traseu este pentru toți cățărătorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice.    (...) Așteptarea este și ea necesară; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neapărat să fie astăzi.“

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)