Manual de cățărare tradițională

Trad, protecții mobile, teren de aventură...

În România, stilul de cățărare în care capul de coardă își montează el însuși asigurări  cu protecții recuperabile pe măsură ce înaintează este numit uneori „tradițional“ sau „trad“ după modelul țărilor anglofone, alteori „cățărare în teren de aventură“ după sintagma „escalade en terrain d'aventure“ folosită de francezi sau este botezat în mod autohton-descriptiv „cățărare cu mobile“ sau chiar - în mod complet eronat! - „alpinism“.

Totuși, oricum am alege să-i spunem, realitatea este că la noi, acest stil nu prea este reprezentat de ascensiunile realizate exclusiv cu protecții mobile, ci mai curând de cățărarea pe așa-zisele trasee „clasice“ din munții noștri, în care uneori se mai montează și câteva nuci sau friend-uri acolo unde pitoanele mâncate de rugină s-au rărit prea tare sau nu mai inspiră suficientă încredere.

Catarare traditionala

De fapt, în cei treizeci și ceva de ani care s-au scurs de când escalada sportivă a început să fie importată pe „plaiurile mioritice“, chiar și traseele noastre istorice au ajuns să sufere influența acestui stil: liniile care au fost considerate prea periculoase au început să fie evitate și au fost date treptat uitării, iar multe dintre cele care mai sunt încă frecventate au fost echipate cu spituri (cum sunt denumite în jargonul cățărătorilor ancorele fixate în găuri forate în stâncă), la fel ca traseele de escaladă, fără nicio considerație pentru cățărătorii care ar prefera un stil mai aventuros.

Pentru cățărătorii de prin alte țări, protejarea stâncii are  întâietate: englezii se opun cu îndârjire montării protecțiilor fixe în multe dintre zonele lor istorice de cățărare, iar în Český ráj (Paradisul Boemian din Cehia) sau în Sächsische Schweiz (Elveția Saxonă, în Germania) se folosesc ca asigurări provizorii nodurile unor bucle din cordelină sau coardă înțepenite în fisuri, pentru a se evita folosirea protecțiilor metalice, care, deși ar fi ceva mai sigure și s-ar monta mai ușor, ar putea sparge gresia fragilă.

Spre deosebire de aceștia, românii sunt preocupați mai curând de siguranța cățărătorului, chiar dacă protejarea lui se face adesea în detrimentul stâncii, prin montarea extensivă a protecțiilor fixe specifice escaladei sportive (infamele spituri...) în traseele în care s-ar putea folosi asigurări cu protecții mobile. Din păcate, amenajarea  fără discernământ  a acestor trasee are drept consecință reducerea complexității cățărării prin excluderea unora dintre componentele ei esențiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. În absența acestora, efortul fizic depus rămâne singura măsură a dificultății unei ascensiuni, iar diversitatea stilurilor de cățărare devine caducă.

Datorită acestei expansiuni agresive a mentalităților specifice escaladei sportive, la noi există în prezent foarte puțini practicanți ai cățărării tradiționale, în timp ce în restul lumii acest stil este în plină dezvoltare, iar dificultatea ascensiunilor trad începe să se apropie de cea atinsă în escalada sportivă de nivel înalt.


Am convingerea că situația actuală din România se datorează în mare parte lipsei de informații, atât despre etica și principiile cățărării tradiționale, cât și despre echipamentul necesar și despre felul în care acesta poate fi folosit pentru parcurgerea în siguranță a traseelor. Din această cauză, am încercat să cuprind în acest manual cunoștințele pe care le-am acumulat practicând acest stil de cățărare, în intenția de a le oferi celor interesați o bază teoretică minimală de la care să pornească în explorarea posibilităților pe care le oferă cățărarea curată - forma modernă a stilului „tradițional“ de cățărare.

Pentru structurarea manualului, am pornit de la premisa că noțiunile de bază din cățărare sunt cunoscute (utilizarea echipamentului obișnuit, legarea în coardă, tehnicile de cățărare etc.) și m-am referit aici doar la elementele caracteristice cățărării libere tradiționale sau de aventură pe trasee de una sau mai multe lungimi de coardă: echipamentul specific, utilizarea protecțiilor naturale, pasive și active, amenajarea regrupărilor și a ancorelor pentru rapel, alegerea liniei traseului și a echipamentului necesar etc.

De asemenea, pentru că eu cred că un cățărător trebuie să judece el însuși ceea ce face și nu să aplice orbește niște reguli învățate pe de rost, am evitat să recomand proceduri care trebuie urmate “pentru că așa se face”, încurajând în schimb procesul decizional bazat pe înțelegerea principiilor și a posibilităților de aplicare a acestora în condițiile specifice fiecărei situații în parte.

 Pentru că în „spațiul carpato-danubiano-pontic“ nu lipsesc doar informațiile despre cățărarea tradițională, ci și vocabularul specific acesteia, în acest manual am adoptat anumiți termeni folosiți în țări cu tradiție în acest stil, pe care i-am folosit fie în limba din care provin, fie în traducerea românească, fie - pentru concizie - în forma românizată care este folosită frecvent și de cățărători (de exemplu, pentru a denumi o buclă cusută din chingă, am folosit cuvântul „anou“, provenit din franţuzescul „anneau“, iar pentru ancorele mecanice sau chimice am folosit „spituri“, după cum sunt acestea numite în jargonul cățărătorilor). Acești termeni sunt explicați în text, acolo unde apar prima dată sau acolo unde am considerat că este necesar să-i clarific.

 Cititorii acestui manual trebuie să fie conștienți că informațiile scrise sau fotografiile nu pot înlocui cunoștințele practice și experiența căpătate prin instruirea în situații reale de către o persoană competentă. Prin urmare, fiecare cățărător va fi direct responsabil pentru felul în care alege să aplice în practică informațiile cuprinse în manual.



Copyright © Laurențiu Anghel

Informațiile de orice natură din acest site (text, imagini, cod HTML sau CSS etc.)
constituie proprietatea intelectuală a autorului site-ului și nu pot fi utilizate
sub nicio formă (publicare, preluare etc.) fără acordul scris al acestuia.